Am aflat cu imensă tristețe că ieri, din pricina unor supradoze de droguri, niște tineri au făcut stop cardiac și alți doi participanți au murit la festivalul Saga din București. Ce tragedie pentru familiile îndoliate! Niște oameni frumoși care meritau totul de la viață se află azi într-un coșciug. Ce decizie stupidă și fatală!
Organizatorii s-au declarat, evident, uluiți de veștile date de medici și au condamnat rapid, pe hârtie, orice consum de stupefiante. Nici poliția n-a avut prea multe de spus, după cum știm că se întâmplă și la evenimente de tip Untold, Neversea, etc. E curios că tinerii nu mor drogați nici la competițiile sportive, nici prin târgurile de carte, nici la pelerinajele religioase, nici prin bisericile-n care răsună imne de slavă, rugăciuni curate sau misteriosul ritual euharistic…
Fără să mă laud, căci sunt un mare păcătos, pot spune că niciodată nu m-am drogat și, de altfel, cred că n-am fumat niciodată o țigară, sau poate nu altfel decât în joacă. De ce? Pentru că am ascultat „orbește” povața unor mentori frumoși la chip, oameni pe care i-am iubit și i-am respectat.
N-am dorit să experimentez. Mi-a fost frică. Am ales prudența.
Când alegem să nu consumăm cocaină, să nu hulim, să nu mințim, să nu scuipăm ori să nu înjurăm, deciziile noastre spontane sunt altceva decât niște ample deliberări etice sau juridice. Pur și simplu activăm principiul cumințeniei: ascultăm vocea bunicii care devine, precum Jiminy Cricket, glasul conștiinței morale.
De ce sunt conservator? Pentru că tradițiile sau cutumele conțin intuiții morale mai puternice decât silogismele rațiunii seculare. Când aveai 6-7 ani, mama te-a învățat să nu înjuri. Copil fiind, n-ai cerut o demonstrație logică sau niște argumente beton. Ai aflat doar că „nu se cade” a folosi un limbaj buruienos sau că „nu-i frumos” să-ți dezgolești în văzul tuturor părțile intime ale corpului.
Tradiția creștină are un rol eminamente formativ: filtrează, transmite și susține în chip invizibil tot edificiul moral al civilizației noastre. Nu trebuie să găsești mereu, pe cont propriu, temeiul pentru a face sau a nu face un lucru.
Decența întrupată zilnic prin acte de umanitate reprezintă, de fapt, o simplă obișnuință. Ceea ce Aristotel numea prin „habitus” nu reprezintă o rețetă dintr-un manual de filozofie practică. Nu!
Dincolo de justificarea utilitarist-pozitivistă a unei practici sociale (abstinență, curtoazie, politețe), ceea ce întemeiază, împrospătează și susține comportamentul uman e raportarea tacită la cunoașterea pasivă a tradiției.
Legea locului devine, astfel, o cutumă interiorizată.
Iată de ce consider vinovată, periculoasă și chiar ucigașă orice deconstrucție progresist-atee a tradiției creștine: omul lipsit de reperele morale și modelele normative ale tradiției e confruntat cu iadul dezordinii, golul lăuntric sau neantul culturii nihiliste.
Progresistul distruge icoana trecutului pentru a impune ticuri mentale infantile, retorici iconoclaste, gesturi sinucigașe, móde stupide și fetișuri ale consumului mimetic.
Rezultatul? Moartea sufletului și tot deșertul spiritual al postmodernității.
