El este …om al durerii și obișnuit cu suferința. — Isaia 53:3
Nu suntem “obișnuiți cu suferința” în același mod în care Domnul nostru a fost familiarizat cu ea. O îndurăm și o trăim, dar nu devenim intimi cu ea.
La începutul vieții noastre nu ne aducem la punctul de a ne ocupa de realitatea păcatului. Privim viața prin ochii rațiunii și spunem că dacă o persoană își va controla instinctele și se va educa, poate produce o viață care va evolua încet în viața lui Dumnezeu. Dar, pe măsură ce continuăm să trecem prin viață, găsim prezența a ceva ce nu am luat încă în considerare, și anume păcatul, și ne deranjează toată gândirea și planurile noastre. Păcatul a făcut ca temelia gândirii noastre să fie imprevizibilă, incontrolabilă și irațională.
Trebuie să recunoaștem că păcatul este un fapt de viață, nu doar un defect. Păcatul este o revoltă flagrantă împotriva lui Dumnezeu și fie păcatul, fie Dumnezeu trebuie să moară în viața mea. Noul Testament ne aduce chiar la această problemă unică: dacă păcatul domnește în mine, viața lui Dumnezeu în mine va fi ucisă; dacă Dumnezeu domnește în mine, păcatul din mine va fi ucis.
Nu este nimic mai fundamental decât atât. Punctul culminant al păcatului a fost răstignirea lui Isus Hristos, iar ceea ce a fost adevărat în istoria lui Dumnezeu pe pământ va fi adevărat și în istoria voastră și în a mea, adică păcatul va ucide viața lui Dumnezeu în noi. Trebuie să ne împăcăm mental cu acest fapt al păcatului. Este singura explicație de ce Isus Hristos a venit pe pământ și este explicația durerii și tristeții vieții.
