„În mijlocul acestor făpturi vii era ceva ca niște cărbuni de foc aprinși, care ardeau, și ceva ca niște făclii umbla încoace și încolo printre aceste făpturi vii; focul acesta arunca o lumină strălucitoare și din el ieșeau fulgere.” (Ezechiel 1:13)
Citesc în Ezechiel că serafimii și-au acoperit fața; iar când Moise L-a întâlnit pe Dumnezeu, și-a ascuns fața, căci se temea să-L privească. În Apocalipsa, Ioan, preaiubitul, a căzut la pământ când L-a văzut pe Mântuitor și a trebuit să fie sculat aproape din morți. Pavel a orbit pe drumul Damascului. Fiecare întâlnire cu Dumnezeu a fost de așa natură că omul a căzut cu fața la pământ și n-a mai putut vedea. Ce era lumina care i-a orbit? Era raza cosmică ce coboară de la nu știu ce astru care a explodat sau de la două galaxii care s-au ciocnit, despre care se vorbește așa de mult? Nu, nu, nu – de o mie de ori nu. Era Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov. Dumnezeul care locuia în Rug; Dumnezeul care locuiește în Șechina în prezență, între cele două aripi ale serafimilor. Ce a fost în ziua aceea, în biserica primară, când a venit brusc un sunet din cer ca al unui vânt puternic și a apărut foc ce s-a așezat ca o flacără pe fiecare din ei? Ce a simbolizat și ce putea simboliza decât că Dumnezeu îi însemna și spunea prin aceasta: cu sfințenia Lui aprinsă, sunteți ai mei?
