hospital cure

Povestea directorului român la unul din cele mai mari spitale din Kabul

Timp de citit:4 Minute, 34 Secunde

Am petrecut nouă ani în Afganistan, primii din ei în timpul regimului taliban.

Am trăit din plin restricțiile de tot felul în 1998-99 în Kandahar, când sigurele evenimente notabile ale urbei erau execuțiile pe stadion sau aparițiile lui Bin Laden la vreo moschee locală. De altfel, orașul era o ruină. Pe strada noastră, câteva ONG-uri internaționale închiriau trei-patru case transformate în birouri, în rest clădiri bombardate și câmpuri de maci pentru opiu. Eram printre puținii angajatori; câteva proiecte de deminare, ajutor pentru refugiații ce se întorceau și cam atât. Călătoria pâna la Kabul lua două zile pe un drum care adesea trecea prin câmpuri minate sau prin albia râurilor, ocolind poduri aruncate în aer. Peste tot distrugere, disperare.

După invazia americană, am trăit o atmosferă extraordinară; în 2002-2003 era un vibe, o energie asemănătoare cu zilele de după revoluția română. Milioane de refugiați afgani s-au întors din Pakistan și Iran. A fost multă speranță, s-a construit enorm: șosele, școli, spitale, universități, clădiri comerciale, blocuri, aeroporturi. Kabulul a crescut de la 1 milion la 5 milioane în câțiva ani.

Afganistanul de azi e foarte diferit de cel de acum 20 de ani. O generație întreagă a avut șansa la educație și a beneficiat de o puternică creștere economică.

Ce nu a mers bine? Nu am pretenția de a fi expert, dar lucrurile nu sunt atât de alb-negru cum ne place să credem. Nu avem de ales între băieții buni și băieții răi. Mai degrabă, e o alegere între două rele. Talibanii sunt tot afgani, nu sunt Aliens. Cum ar fi putut să lupte 20 de ani cu NATO fără un puternic suport popular? În 1996, când talibanii au cucerit puterea, au adus pace și securitate după patru ani de război civil și atrocități comise de toate părțile. În general, au fost primiți bine de populație, însă instaurarea legii Sharia și a unei forme extreme de islam de inspirație wahhabistă a dus la pierderea libertăților civile și la izolare internațională. Asocierea cu Al-Qaida și atacul din 11 septembrie a dus la pierderea puterii prin intervenția NATO – nu neapărat la pierderea suportului popular.

Prin 2008, l-am angajat pe Habib – un tânăr de vreo 18 ani – ca ajutor la bucătărie.

„Tatăl meu a luptat alături de talibani”, mi-a zis, „acum ține o dugheana, vinde cuie”. Am fost în casa lor și m-au primit regește. Doi ani mai târziu, cu o engleza îmbunătățită, Habib al meu e angajat translator pentru armata americană, cu un salariu de 5 ori mai mare. „Când merg însă la țară la verii mei, nu le spun ce lucrez, ei lupta alături de talibani”. În 2010, câțiva talibani din tribul lui Habib au omorât 10 lucrători umanitari ce se întorceau dintr-o misiune medicală. Doi îmi erau prieteni.

Profesorul meu de pastho, Dl. Abdul, lucrează de 20 de ani cu ONU, un tip discret și manierat. De 20 de ani nu se apropie de casă cu mașina cu însemnele ONU – vecinii îl știu doar de profesor. Săptămâna trecuta mi-a scris: „Sper ca discreția din ultimii 20 de ani să dea roade”. E un tehnocrat, probabil își va găsi de lucru în noul guvern.

Cel mai lung război al americanilor a fost prea lung. Vestul a finanțat o corupție cruntă, miliarde de dolari au fost irosite. În 2009, vicepreședintele afgan a fost oprit la intrarea in UAE pentru a explica ce e cu cele 52 milioane dolari cash din bagaje. Corupția guvernelor de la Kabul, probabil mai mult decât orice altceva, a contribuit la victoria talibanilor.

Mă îndoiesc că autoritățile de la Kabul au luat vreodată în serios valorile democratice. În 2010, în timp ce NATO avea 100,000 soldați în Afganistan, zeci de afgani au fost arestați pentru crima de a fi creștini. În 2014, trei străini au fost împușcați de către polițistul pus sa păzească spitalul la care lucram; n-am auzit ca ucigașul să fi fost vreodată condamnat.

Povestea lui Bush cu „winning hearts and minds” a fost doar atât, o poveste, evident una foarte scumpă.

În alianța care a guvernat țara în ultimii 20 de ani s-au aflat criminali de război, mujahedini cu mâinile pătate de sânge. Acum mulți au trecut de partea talibanilor.

Britanicii aveau o vorbă pe care, deși nu le face cinste afganilor, o găsesc valabilă și azi: „Nu poți să cumperi niciodată un afgan, dar poți oricând închiria unul”. NATO e ultimul care a plătit prețul închirierii, a durat doar 20 de ani.

Afganistanul e o țară cu care nu poți să dezvolți decât o relație de dragoste și ură. E frumoasă și dură în același timp. Cu oameni mândri și sensibili. Paradoxal, una din cele mai ospitaliere țări de pe pământ.

Mă îngrijorează soarta prietenilor și am o firavă speranță că talibanii vor fi mai moderați de data asta. Fiasco-ul creat de administrația Biden e supărător. Avem o datorie morală de a-i ajuta pe cei aflați în pericol iminent, însă cred că e timpul ca poporul afgan sa își decidă singur soarta. Când o masa critica vor iubi mai mult viața decât orgoliul tribal, probabil pacea va învinge.

În zilele acestea, gândurile și rugăciunile noastre se îndreaptă spre familiile celor 29 de români care și-au dat viața în războiul afgan, luptând sincer pentru o lume mai bună.

Un articol de George G, Ex-Director CURE Hospital Kabul, Afganistan, pentru Edictum Dei

Despre Autorul Postării

Vocea Creștinilor

administrator
Fericit
Fericit
0
Trist
Trist
2
Entuziasmat
Entuziasmat
0
Somnoros
Somnoros
0
Furios
Furios
0
Surpriză
Surpriză
0

Rating

5 Star
0%
4 Star
0%
3 Star
0%
2 Star
0%
1 Star
0%

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată.