În ianuarie 1692, doi copii din Salem, Massachusetts, au prezentat convulsii țipând incontrolabil. Doctorul William Griggs nu a găsit nimic greșit din punct de vedere fizic și a sugerat că era vorba despre vrăjitorie.
Odată ce presupunerea lui a fost acceptată, alte cinci fete din localitate au prezentat simptome similare. La sfârșitul lunii februarie, autoritățile au arestat trei femei pentru vrăjitorie, bazându-se în parte pe dovezi spectrale (vise și viziuni).
Nesiguri de cum trebuie să procedeze, judecătorii Salemului au contactat preoții din apropiere. Doisprezece dintre ei au răspuns într-o scrisoare datată în ziua de 15 iunie 1692. Deși susțineau depistarea vrăjitoarelor, ei au avertizat că mărturia satanică nu ar trebui acceptată și au cerut „mult discernământ” în cazurile în care acuzatul ar fi avut o viață fără pată. Ei au recomandat cât mai puțin spectacol public posibil și evitarea metodelor ilegale. Dovezile spectrale, au spus ei, erau insuficiente pentru a condamna pe cineva.
Convingerile, după care persoanele pot fi condamnate ca vinovate de vrăjitorie, ar trebui să fie cu siguranță mai considerabile decât numai a persoanelor acuzate fiind reprezentate printr-un spectru pentru cei suferinzi, în măsura în care este un lucru incontestabil și notoriu că un demon poate, prin permisiunea lui Dumnezeu, să apară chiar și în scopuri rele, în forma unui om nevinovat, și virtuos. Nici nu putem considera schimbările făcute în cei suferinzi, printr-o privire sau atingere a acuzatului, ca fiind o dovadă infailibilă a vinovăției, dar adesea pasibile să fie abuzate de armata diavolului.
Focarul se va sfârși repede, au presupus ei, dacă mărturia diavolului (adică lucrurile spuse de diavol celor „vrăjiți”) nu ar fi acceptată. Cu toate acestea, ei au încurajat continuarea urmăririi penale.
Cotton Mather a fost autorul principal al acestei scrisori. Avand aproape treizeci de ani, el a fost interesat de întrebări științifice și a investigat “vrăjitoriile” mai înainte de asta. El a luat chiar și mai mulți copii „vrăjiți” în propria sa casă unde au fost vindecați. Scrierile sale au arătat credulitate, dar și compasiune atât pentru cei care au pretins puteri de vrăjitoare, cât și pentru presupusele lor victime.
Cu toate acestea, judecătorii din Salem au folosit torturi pentru a obține mărturisiri. (O tehnică comună a fost de a lega acuzatul timp de douăzeci și patru de ore într-o postură contorsionată.) Ei au pus întrebări formulate astfel încât, indiferent dacă acuzatul ar fi răspuns fie „da”, fie „nu”, ei se auto-incriminau. Au fost acceptate drept dovezi – zvonuri, presupunerile, jocul de teatru al celor „vrăjiți”, certuri din trecut, dovezi spectrale, accidente „inexplicabile”, teste precum recitarea Rugăciunii Domnului și mărturisiri extrase prin promisiuni de reducere a pedepselor.
Nu este surprinzător că minciunile și presupunerile au devenit „dovada” vinovăției. Contemporanii precum Thomas Brattle și Robert Calef au denunțat procedurile. Tatăl lui Cotton Mather, Increease Mather, a spus că ar fi mai bine să scape zece vrăjitoare decât să fie condamnată o persoană nevinovată. Mai târziu, când mania s-a potolit, mai mulți martori și-au retras mărturia, iar unii judecători au recunoscut că au acționat greșit. După cum scria Len Neihoff, „Oamenii din Salem credeau că diavolul lucra în comunitatea lor. S-a dovedit că au avut dreptate – pur și simplu diavolul nu era acela care credeau ei.”
Deși regulile elaborate de Mather au fost ignorate, el a scris The Wonders of the Invisible World (minunile lumii invizibile), pentru a justifica mai multe dintre procese. Acest lucru i-a determinat pe majoritatea istoricilor să-l cenzureze. În cel mai bun caz, se poate spune că a jucat un rol mixt, iar autoritatea sa științifică și credulitatea au alimentat focul.
– Dan Graves
Sursă text și poză: christianhistoryinstitute.org
