Cum și-a înfipt ghearele în Biserică învățătura falsă a teologiei înlocuitoare

Ce rol joacă Israelul în planul profetic al lui Dumnezeu? Această întrebare se află
în centrul uneia dintre cele mai dezbătute probleme teologice din escatologia
creștină: teologia înlocuirii versus dispensaționalismul. Implicațiile acestei
dezbateri depășesc cu mult curiozitatea academică – ele modelează modul în care
credincioșii înțeleg promisiunile lui Dumnezeu, vremurile de pe urmă și chiar
natura lui Dumnezeu Însuși.

Ce este Teologia Înlocuirii?
Teologia înlocuirii, cunoscută și sub numele de supersesionism, susține că Biserica
a înlocuit Israelul în planul răscumpărător al lui Dumnezeu. Din această
perspectivă:
 Biserica devine „noul Israel”,
 Poporul evreu nu mai este poporul ales al lui Dumnezeu,
 Dumnezeu nu mai are planuri specifice de viitor pentru națiunea Israel.
În contrast puternic, teologia dispensaționalistă ne învață că, după Răpirea
Bisericii, Dumnezeu își va îndrepta din nou atenția principală asupra lui Israel.
Conform acestui cadru, perioada Necazului de șapte ani (Apocalipsa 6-19 )
servește două scopuri: să judece lumea pentru respingerea lui Hristos și să
pregătească Israelul să-l primească pe Mesia.
La sfârșitul Necazului cel Mare, Hristos se va întoarce, iar rămășița
supraviețuitoare a lui Israel va fi mântuită. Domnul va instaura apoi Împărăția Sa
pământească, cu Ierusalimul drept capitală, împlinind numeroase profeții din
Vechiul Testament.
Originile teologiei înlocuirii
Biserica primară s-a născut din iudaism, având ca temelie apostolii evrei și primii
ucenici. Cu toate acestea, pe măsură ce Biserica s-a extins în lumea neamurilor prin
călătoriile misionare ale lui Pavel, demografia s-a schimbat. Biserica s-a distanțat

din ce în ce mai mult atât de păgânism, cât și de iudaism, ceea ce a dus la o
divergență teologică cu privire la rolul Israelului.
Părinții Bisericii au avut opinii variate și adesea contradictorii despre relația dintre
Israel și Biserică. Unele dintre cele mai vechi scrieri cunoscute dezvăluie teme
specifice Teologiei Înlocuirii.
 Epistola lui Barnaba (~100 d.Hr.): „Legământul este atât al lor, cât și al nostru…
dar ei l-au pierdut în cele din urmă.”
 Irineu (~180 d.Hr.): „Cei care se laudă că sunt casa lui Iacov și poporul lui
Israel sunt dezmoșteniți de harul lui Dumnezeu.”
 Origen (~250 d.Hr.): A alegorizat Scriptura pentru a redefini „Israel” ca fiind
Biserica. El a învățat că atunci când Isus a vorbit despre  „oile pierdute ale lui
Israel”  (Matei 15:24), El se referea de fapt la creștini, nu la evrei.
Această metodă alegorică de interpretare a devenit populară și a fost folosită pentru
a susține o înțelegere spiritualizată a promisiunilor lui Israel. De exemplu:
 Romani 2:28-29 a pus accentul pe credința interioară mai mult decât pe ritualul
evreiesc extern.
 Galateni 3:28-29 a fost interpretat ca însemnând că legământul avraamic se
extindea în mod egal la toți credincioșii.
 Matei 21:33–45, Pilda vierilor, a fost interpretată ca Isus declarând pierderea
Împărăției de către Israel în favoarea Bisericii.

Reforma și dincolo de ea
În timpul Reformei, mulți lideri au adoptat un cadru de Teologie a Înlocuirii.
Respingerea de către evrei a eforturilor de evanghelizare a dus la creșterea
antisemitismului, atunci când comunitățile evreiești s-au opus convertirii. Martin
Luther, inițial simpatizant față de evrei, a devenit ulterior ostil, când așteptările sale
nu au fost îndeplinite. Scrierile sale dure au contribuit la prejudecăți creștine de
lungă durată împotriva poporului evreu.
În același timp, unii au început să reexamineze promisiunile făcute Israelului și să
se întrebe dacă acestea au fost cu adevărat transferate Bisericii. Această schimbare
a pus bazele sionismului creștin – credința că restabilirea Israelului este o împlinire
a profeției biblice.

Totuși, o mare parte din Biserica instituțională a continuat să se considere ca fiind
„Israelul spiritual”. De exemplu:
 Biserica Anglicană a inclus rugăciuni, în Cartea de Rugăciune Comună din
1662, care susțineau acest punct de vedere.
 Teologia luterană, deși recunoaște continuitatea cu Israelul, adesea a eșuat în a
afirma un viitor pentru Israel.
 Teologia reformată (prezbiteriană), așa cum se vede în scrierile lui Calvin,
susținea în general că Biserica moștenește promisiunile lui Israel, deși Calvin nu
a dezvoltat pe deplin o doctrină sistematică de înlocuire.
Evreii mesianici: o provocare vie pentru teologia înlocuirii
Evreii mesianici — cei care cred că Isus (Yeshua) este Mesia evreilor — reprezintă
o voce unică în această dezbatere. Ei își mențin identitatea evreiască, practică
tradițiile și respectarea Torei, dar recunosc Noul Testament și pe Isus ca Domn.
Această identitate duală este adesea înțeleasă greșit. Iudaismul tradițional îi
consideră adesea eretici, în timp ce mulți creștini se simt inconfortabil cu
respectarea continuă a legii iudaice. Cu toate acestea, evreii mesianici stau ca o
mărturie vie a ideii că legământul lui Dumnezeu cu Israel nu este nul și vacant, ci
foarte viu și în desfășurare.
Consecințele teologiei înlocuirii
Adoptarea Teologiei Înlocuirii afectează mult mai mult decât perspectiva cuiva
asupra Israelului. Ea remodelează:
 Caracterul lui Dumnezeu: Își ține El promisiunile?
 Doctrina mântuirii: Există un viitor pentru poporul Israel în planul
răscumpărător al lui Dumnezeu?
 Eshatologie: Cum interpretăm profețiile din Vechiul și Noul Testament?
A crede că neascultarea Israelului a revocat promisiunile lui Dumnezeu ridică o
dilemă teologică: Dacă Dumnezeu își poate revoca promisiunile făcute lui Israel,
ce garanție are Biserica că nu va face același lucru și cu noi?

Romani 3:23  spune:  „Toți au păcătuit”.  Aceasta include atât evreii, cât și
neamurile, Israelul și Biserica. De ce ar revoca un Dumnezeu drept și credincios
legământul Său cu un grup de păcătoși, doar pentru a-l acorda unui alt grup de
păcătoși?
Ce spune Biblia despre Israel?
Promisiunile lui Dumnezeu față de Israel nu sunt condiționate de perfecțiunea lor,
ci de credincioșia Lui. Luați în considerare următoarele:
 Geneza 17:8 – Dumnezeu le promite țara, atât lui Avraam cât și urmașilor lui,
pentru totdeauna.
 Geneza 26:2–5 – Legământul este reafirmat lui Isaac.
 Geneza 28:13–14 – Aceeași promisiune este transmisă lui Iacov (Israel).
 Scriptura menționează de 170 de ori că țara aparține lui Israel.
A nega acest lucru nu înseamnă pur și simplu a contesta o națiune – înseamnă a
contesta Cuvântul lui Dumnezeu!
Legământul lui Dumnezeu cu Israel este reiterat în toată Scriptura, chiar și după
neascultarea lor. El îi disciplinează, da, dar niciodată nu îi abandonează.  Romani
11:1  spune clar:  „A respins Dumnezeu pe poporul Său? Nicidecum!”

Concluzie: Un apel la regândire
Criticii argumentează că a susține Israelul înseamnă a-i susține toate acțiunile. Dar
nici măcar Dumnezeu nu a făcut asta. El a mustrat frecvent Israelul pentru păcatele
sale. Totuși, El nu Și-a revocat niciodată promisiunile.
Înțelegerea distincției dintre Israel și Biserică nu este o problemă minoră – este
fundamentală pentru a împărtăși corect Cuvântul lui Dumnezeu și a înțelege
profețiile biblice. Planul răscumpărător al lui Dumnezeu include atât Biserica, cât
și Israelul, fiecare cu roluri distincte.
Ideea că Biserica a înlocuit Israelul nu se aliniază cu planul complet al Scripturii.
Pe măsură ce ne apropiem de împlinirea profețiilor despre timpul sfârșitului, este

mai important ca niciodată să înțelegem că legământul lui Dumnezeu cu Israelul
rămâne intact. Dumnezeul, care a ales Israelul, este același Dumnezeu, care Își ține
promisiunile – făcute lor și nouă. Studiați Romani 9-11 , Isaia 11 , Ezechiel 37 și
Apocalipsa 7  pentru a vedea cum dragostea lui Dumnezeu pentru Israel este
împletită în trecut, prezent și viitor.
David Bowen este evanghelist învățător pentru Lamb & Lion Ministries , co-gazda programului
de televiziune Christ In Prophecy , pastor fondator și principal al Standing Stones Community
Church și colaborator la Harbinger's Daily .

Sursă articol: www.harbingersdaily.com
Traducere: Mirabella-Magda Barna