DUMNEZEU NE CUNOAȘTE POSIBILITĂȚILE
„Moise i‑a zis lui Dumnezeu: «Cine sunt eu, ca să mă duc la
faraon și să scot din Egipt pe copiii lui Israel?»“ (Exod 3.11)
„Rogu‑te, domnul meu, cu ce să izbăvesc pe Israel? Iată că fami‑
lia mea este cea mai săracă din Manase, și eu sunt cel mai mic
din casa tatălui meu.“ (Judecători 6.15)
„«Eu nu știu să vorbesc, căci sunt un copil.» Dar Domnul mi‑a
zis: «Nu zice: ‘Sunt un copil.’»“ (Ieremia 1.6-7)
Nu vi se pare că atunci când oamenii vorbesc despre toate lu-
crurile pe care nu le pot face, declarațiile lor sunt absolut lipsite de
valoare? Altădată eu mă lăsam păcălit de ele. Când un om spune
asemenea lucruri despre sine, se presupune că afirmațiile cores-
pund realității, şi anume că îi lipseşte o anumită abilitate din cele
date oamenilor. Însă, de atâtea ori răsar flori dintr-un pământ din
care nimeni nu se aşteaptă să răsară şi de atâtea ori cerul cel mai
întunecat este luminat de strălucirea unor stele apărute pe neaş-
teptate, încât am ajuns să cred că declarațiile omului cu privire la
propriile sale deficiențe nu sunt tocmai vrednice de încredere.
„Dumnezeu ştia despre persoana aceasta lucruri pe care ea în-
săşi nu le-a ştiut“, obişnuim să spunem atunci când în fața unui om
care părea să-şi fi epuizat toate rezervele se deschide o uşă spre o
nouă viață. Să ne aşteptăm la surprize de la o viață creată de Dum-
nezeu şi doar pe jumătate înțeleasă de tine, cel pe care Dumnezeu
l-a desemnat s-o trăiască – aşa cum un chiriaş care s-a mutat abia
de o zi într-un palat nu cunoaşte nici pe jumătate misterele şi bo-
gățiile locului minunat în care a fost aşezat să trăiască.
—Phillips Brooks
Marile ocazii nu transformă laşii în eroi; ele doar îi revelează
celor din jur. —Canon Westcott
Oricât am spus, ceva tot mai rămâne,
Căci nu-i de-ajuns a noastră mulțumire:
Ne-ai copleşit cu-atâta har, Stăpâne,
Ne-ai dat iertare, pace, mântuire,
Ne-ai binecuvântat cu aer, apă, pâine,
Ne-ai fost lumină, cale, ocrotire.
Ne vei purta de grijă iarăşi mâine,
Căci n-are margini marea Ta iubire!
Oricât am spus de Tine şi la alții,
Ah, nu-i destul, ceva tot mai rămâne;
Nu ne-ar ajunge zeci de generații,
S-aprindem foc în suflete păgâne;
Nu Te-am cuprinde-n mii de declarații
Cu buze ce ne tremură bătrâne.
Oh, Tu, Suprem Stăpân pe constelații,
Ai fost, şi eşti, şi veşnic vei rămâne!…
—Margaret E. Barber
Provocări zilnice pentru creștini // Edwin și Lillian Harvey
