Responsabilitatea lui Dumnezeu.
„Moise a zis Domnului: «Ah! Doamne, eu nu sunt un om cu vorbirea ușoară… căci vorba și limba îmi sunt încurcate.” (Exodul 4:10)
În fața chemării divine, Moise nu se ascunde după scuze superficiale, ci își expune deschis limita cea mai dureroasă. Nu vorbește despre lipsa de timp sau de resurse, ci despre ceea ce îl definea de o viață întreagă: o slăbiciune care nu era temporară, nu era recentă și nu dispăruse nici măcar în prezența lui Dumnezeu. Moise știa că problema lui nu putea fi rezolvată prin voință sau exercițiu. Era o limitare reală, adâncă, pe care o purta cu el oriunde mergea. Răspunsul lui Dumnezeu este tulburător de sincer și de profund: „Cine a făcut gura omului? Cine îl face mut sau surd, cu vedere sau orb? Oare nu Eu, Domnul?” (Exodul 4:11). Dumnezeu nu se dezice de ceea ce noi numim „infirmități”, nici nu le tratează ca pe erori de creație. Ca și Creator, El Își asumă responsabilitatea pentru existența noastră exact așa cum este ea, cu limite, fragilități și neputințe incluse. Aici se rupe una dintre cele mai răspândite temeri ale noastre: ideea că trebuie să fim „suficient de buni” pentru a fi chemați. Dumnezeu nu așteaptă versiunea noastră îmbunătățită, ci Se angajează El Însuși să fie suficient acolo unde noi suntem deficitari. Chemarea nu se sprijină pe abilitățile noastre, ci pe suveranitatea lui Dumnezeu. Henri Nouwen spunea: „Rănile noastre nu sunt obstacole în calea slujirii, ci locurile prin care lumina lui Dumnezeu poate pătrunde în lume.” Dumnezeu nu doar că tolerează slăbiciunile noastre, ci le folosește ca spațiu de manifestare a harului Său. Ceea ce noi considerăm rușinos sau invalidant devine, în mâna Lui, context pentru glorie. Nu suntem chemați pentru că suntem capabili, ci suntem făcuți capabili pentru că suntem chemați. Care este limita ta cea mai vizibilă, cea pe care o aduci mereu ca argument în fața lui Dumnezeu? Crezi că El Și-a asumat responsabilitatea pentru ea și că planul Său nu este amenințat de slăbiciunea ta?
RUGĂCIUNE
