Cum se schimbă oamenii? Pot să se schimbe? Această întrebare este pusă în fiecare zi, în fiecare cultură, în fiecare epocă. În lumea occidentală contemporană, predomină două abordări. Cufundându-mă în scrierile și prelegerile lui David Powlison (1949–2019), am ajuns să înțeleg abordarea biblică.
Există mister, desigur, așa cum se întâmplă cu orice întrebare importantă. Dar răspunsul biblic este mai satisfăcător decât orice altă abordare. Este satisfăcător pentru că este adevărat, nu doar pentru că funcționează. Să schițăm două abordări populare ale schimbării personale înainte de a prezenta înțelegerea lui Powlison asupra căii biblice.
Metoda voinței
În refrenul melodiei „Man in the Mirror”, popularizată de Michael Jackson, se regăsesc următoarele cuvinte:
Încep cu omul din oglindă.
Îi cer să-și schimbe comportamentul.
Și niciun mesaj nu putea fi mai clar:
Dacă vrei să faci lumea un loc mai bun,
Privește-te pe tine însuți și apoi schimbă-te.
Sună mai atractiv cu tobe din anii 1980, moonwalking și o pălărie fedora. Dar această abordare a schimbării a lui Michael Jackson se rezumă, în esență, la un singur lucru: exercitarea voinței. Se pot schimba oamenii? Da. Tot ce trebuie să facă este să ia o decizie și să o pună în practică. Privește-te în oglindă, găsește o rezoluție și pune-o în practică. Acest lucru amintește de afirmația lui Carl Rogers că avem toate resursele necesare pentru schimbare în interiorul nostru. „Desigur că te uiți în oglindă”, ar putea spune Rogers. „Unde altundeva te-ai uita?”
În schimb, Powlison a scris că noi toți trebuie să „privim mult dincolo de oglindă”. Omul din oglindă este un dezastru. Nu este doar faptul că nu are voința de a se schimba, ci faptul că nu vrea să o facă. „Voința proprie este o contradicție vie în interiorul tău”, a scris Powlison. În unele dimineți, te vei uita în oglindă și vei dori să te schimbi; în alte dimineți, nu vei dori. Motivațiile inimii noastre se află sub voință. Problema este că motivele noastre sunt, în cel mai bun caz, amestecate, sau, în cel mai rău caz, nebunește egocentrice și distructive.
Vrei uneori să te schimbi? Da. Soluția este să te obligi să acționezi? Nu. În nouă cazuri din zece, vei eșua. Iar singura dată când vei reuși, nu te va face o persoană mai bună, ci te va umple doar de mândrie.
Metoda umanistă
O a doua metodă a fost ilustrată recent în popularul serial TV Ted Lasso: Roy Kent, un fotbalist dur și agresiv, a mărturisit staff-ului său tehnic că nu s-a schimbat, că este în continuare aceeași persoană. Ted Lasso i-a răspuns: „Voiai să fii altcineva?” Kent a răspuns: „Da, cineva mai bun.” Kent a întrebat apoi: „Oamenii se pot schimba?” Iată cum a răspuns antrenorul Higgins:
Oamenii nu vor fi niciodată perfecți, Roy. Tot ce putem face este să continuăm să cerem ajutor și să îl acceptăm atunci când putem. Și dacă vei continua să faci asta, vei merge mereu spre mai bine.
Aceasta este metoda umanistă: se pot schimba oamenii? Da. Mișcarea constantă către „mai bine” – îmbunătățirea progresivă prin învățare și adaptare – este idealul umanist. Sună înțelept. Personajele din această scenă sunt toate de acord cu înțelepciunea colegului lor antrenor.
Dar problema este dublă. În primul rând, de multe ori nu cerem ajutorul așa cum ne-a sfătuit Higgins. Cultura noastră venerează autosuficiența. A cere ajutorul este împotriva firii noastre. În al doilea rând, a accepta ajutorul este mai ușor de spus decât de făcut. Kent, care a pus întrebarea în acea scenă, a spus imediat înainte că a petrecut ultimul an încercând să se schimbe și nu a făcut progrese. Desigur, mulți spectatori ar susține că s-a schimbat foarte mult. A devenit mai autocritic, mai atent, mai generos. Dar motivul acestor schimbări a fost faptul că a cerut ajutor și l-a acceptat? Sau a fost mai mult de atât?
„Individul din oglindă este un dezastru. Nu este vorba doar că nu are voința necesară pentru a se schimba, ci că nu vrea să o facă.”
Mi se pare că schimbările lui Kent au venit din factori care nu depindeau de el, de planurile lui sau de cererile lui. Schimbările s-au întâmplat în ciuda lui, nu datorită lui. De aceea schimbările merită sărbătorite. E ca și cum ar fi fost miracole, ca niște comete care se ciocnesc exact la momentul potrivit. Toți cei care urmăresc Ted Lasso vor să creadă că trăim într-un univers în care schimbarea ne găsește în ciuda eforturilor noastre de a ne autodistruge.
Abordarea biblică
Deci, cum se schimbă oamenii? Nu prin voință sau îmbunătățire constantă. Iată răspunsul biblic: printr-o acțiune a lui Dumnezeu. Powlison a spus că cinci surse interconectate ale acțiunii divine aduc schimbarea: (1) Dumnezeu, (2) Scriptura, (3) alți oameni, (4) circumstanțele noastre și (5) propriile noastre inimi.
În primul rând, Dumnezeu intervine direct și ne transformă „din voința sinucigașă în împărăția vieții. El ne învie în Hristos când eram morți în greșeli și păcate”. Dumnezeu este întotdeauna „actorul decisiv și factorul fundamental” atunci când oamenii se schimbă.
În al doilea rând, Cuvântul lui Dumnezeu ne schimbă. „Scriptura vorbește cu o voce adevărată într-o lume plină de voci false.” Ascultăm mereu pe cineva. Prin har, ne schimbăm când ascultăm vocea adevărului.
În al treilea rând, ceilalți ne schimbă. „Creșterea în credință este cel mai adesea mediată prin darurile și harurile fraților și surorilor în Hristos.” Dumnezeu folosește biserica pentru a ne schimba calea de la păcătoși la sfinți.
În al patrulea rând, suferința ne schimbă. „Oamenii se schimbă pentru că ceva este greu, nu pentru că totul merge bine.” Duhul folosește suferința pentru a scoate la iveală slăbiciunea și nevoia noastră, astfel încât să creștem în dependența de Dumnezeu.
„Trăim într-o cultură care venerează autosuficiența. A cere ajutor este împotriva firii.”
În cele din urmă, inimile noastre se schimbă. Ne îndepărtăm de idolatrie și ne îndreptăm spre credincioșie, de la falsitate spre adevăr, de la întuneric spre lumină. Când se întâmplă acest lucru, Dumnezeu este Cel care ne pune mâna pe umăr. El este Păstorul-Rege al fiecărei inimi.
Rezumatul lui Powlison privind abordarea biblică a schimbării arată clar că schimbarea nu este previzibilă, așa cum sugerează voința și metodele umaniste. Asta nu înseamnă că nu ar trebui să căutăm în mod activ schimbarea sau că nu ar trebui să cerem ajutor; înseamnă că nu ar trebui să presupunem că totul începe și se termină cu noi. Când facem asta, apelăm la metode stereotipe, în loc să ne bazăm pe lucrarea specifică a lui Dumnezeu pentru fiecare persoană în parte.
Adevărata schimbare trebuie să fie o lucrare a lui Dumnezeu, deoarece numai Dumnezeu poate schimba inima; numai El poate înlătura motivele păcătoase și le poate înlocui cu motive altruiste. Fără Dumnezeu, oamenii sunt cu adevărat fără speranță. Ei sunt condamnați să rămână la fel.
Nu ar trebui să ne surprindă frustrarea lui Roy Kent pentru că nu poate să se schimbe. Exact așa ar trebui să ne simțim și noi când urmărim schimbarea fără să avem credință în Cel care schimbă inimile. Fie Dumnezeu ne schimbă, fie rămânem la fel. Nu există altă cale.
Sursă articol: www.thegospelcoalition.org
Traducere: Denisa Rus
