Jurnalul Online Covenant TLC
Astăzi, când auzim despre Iran, gândurile noastre se îndreaptă imediat către
islam, politică sau tensiuni globale. Totuși, puțini creștini își dau seama cât de
semnificativ a fost Iranul pentru povestea biblică și istoria Bisericii primare. Cu
mult înainte de timpurile moderne, acest pământ a fost modelat de Cirus cel Mare –
regele persan care i-a eliberat pe evrei din exil – și a cărui moștenire încă răsună în
Scriptură. Am avut privilegiul de a-i vizita mormântul în mod regulat în timpul
șederii mele în Iran, o amintire a faptului că această națiune a fost țesută în
povestea lui Dumnezeu timp de milenii.
Creștinismul în Iran datează de la începutul creștinismului. De la misiunile
din secolul I asociate cu apostolii până la bisericile subterane de casă de astăzi,
istoria bisericii iraniene este una cu o vechime profundă, persecuții repetate și
rezistență extraordinară. Istoricii au subliniat faptul că comunitățile creștine erau
prezente în granițele Iranului antic încă din antichitatea târzie, chiar dacă
zoroastrismul și mai târziu islamul au rămas religiile oficiale de stat. Istoricul Roy
Mottahedeh de la Harvard a demonstrat cum creștinii și alte minorități religioase
și-au negociat continuu locul într-un peisaj modelat de ideologii statale puternice și
presiuni politice în schimbare.1
Tradițiile păstrate în sursele armene și siriace atribuie cea mai veche misiune
creștină în lumea culturală iraniană apostolilor Tadeu (Iuda) și Bartolomeu. Se
crede că aceștia au predicat și au suferit martiriul în regiuni din nord-vestul
Iranului și estul Anatoliei. Deși cronologia exactă rămâne în dezbatere, cercetătorii
sunt în general de acord că comunitățile creștine au fost stabilite în teritoriile
parților și sasanienilor timpurii până în secolele al III-lea și al IV-lea, adesea
vorbitoare de siriacă, dar incluzând și etnici perși.
În lucrarea sa „Istoria pierdută a creștinismului,” Philip Jenkins
evidențiază vasta și sofisticata civilizație creștină, care a înflorit odinioară în
Orientul Mijlociu și Persia. El subliniază faptul că orașe precum Nisibis
(Nusaybin) – situate la granița dintre Roma și Persia – au servit drept centre majore
de erudiție teologică, învățământ monastic și studii biblice, rivalizând cu producția
intelectuală a Antiohiei și Alexandriei. 2 Când Imperiul Roman a cedat Nisibisul
perșilor în 363, renumita sa școală teologică s-a mutat la Edessa, însă moștenirea sa intelectuală a continuat să modeleze Biserica Răsăritului timp de secole. Până în
antichitatea târzie, creștinismul persan dezvoltase zeci de episcopii, care se
întindeau din Mesopotamia, prin Media și Fars, până în Asia Centrală,
demonstrând că creștinismul din Iran nu era străin sau periferic, ci profund
înrădăcinat și robust din punct de vedere instituțional.
În timpul Imperiului Sasanid (224–651), Biserica din Răsărit a devenit
organismul creștin recunoscut oficial în interiorul granițelor imperiale. Cercetători
precum Wilhelm Baum și Dietmar Winkler notează că această biserică era
„ecleziastic persană”, profund integrată în structurile administrative sasaniene. 3
Începând cu sinodul din 410, regii sasani au reglementat afacerile bisericești, iar
creștinii perși au dezvoltat o mișcare misionară viguroasă care a dus evanghelia de-
a lungul Drumului Mătăsii în Asia Centrală, India și China.
Iranul păstrează astăzi unul dintre cele mai vechi monumente creștine din
lume. Mănăstirea Sfântul Tadeu (Qara Kelisa) din Azerbaidjanul de Vest – asociată
în mod tradițional cu locul de veci al apostolului Tadeu – este considerată unul
dintre cele mai vechi situri creștine din Iran. Deși reconstruită după cutremure
majore și renovări ulterioare, fundațiile sale reflectă secole de cult creștin. În 2008,
UNESCO a recunoscut Mănăstirea Sfântul Tadeu, împreună cu Mănăstirea Sfântul
Stepan și Capela Dzordzor, drept „Ansamblurile Monastice Armenești din Iran”,
subliniind semnificația lor culturală și istorică.
Înflorirea bisericii sasaniane a fost întreruptă de schimbări geopolitice. După
ce Imperiul Roman a adoptat creștinismul, conducătorii perși s-au temut din ce în
ce mai mult de loialitatea creștinilor din interiorul granițelor lor. Sub Shapur al II-
lea (309–379), această anxietate a erupt în „Marea Persecuție”, în timpul căreia
episcopii, preoții și laicii s-au confruntat cu închisoarea și execuția. Deși cifrele
exacte rămân incerte, istoricii sunt de acord că aceasta a fost o perioadă de
represiune severă, dirijată de stat, care a lăsat o amprentă permanentă asupra
identității creștine persane. După cucerirea arabă din secolul al VII-lea, creștinii au
devenit parte a sistemului dhimmi – minorități religioase tolerate, dar subordonate.
De-a lungul secolelor, creștinii au servit ca medici, traducători, artizani și
administratori în diverse instanțe islamice, dar au continuat să se confrunte cu
vulnerabilități structurale și restricții legale.
După Revoluția Islamică din 1979, islamul șiit a devenit fundamentul
ideologic al noului stat. Deși creștinii, evreii și zoroastrienii au fost recunoscuți ca
minorități oficiale, aceste protecții s-au aplicat în primul rând grupurilor etnice
creștine (armeni și asirieni). Creștinii vorbitori de limbă persană – mulți dintre ei
fiind convertiți de la islam – nu au primit o astfel de recunoaștere și au devenit din ce în ce mai vulnerabili. Republica Islamică a interzis în mod repetat cultul în
limba persană, a închis biserici, a incriminat evanghelizarea și a urmărit penal
convertiții în temeiul legilor de securitate națională.
Persecuția modernă a creștinilor în Iran a produs mai mulți martiri. Câțiva
dintre ei erau din Adunările lui Dumnezeu. Hossein Soodmand, un pastor în
această tradiție și un convertit de la islam, a fost executat în 1990 pentru că a
refuzat să renunțe la credința sa. De asemenea, episcopul Haik Hovsepian Mehr,
care a pledat public pentru libertatea religioasă și i-a apărat pe convertiții închiși, a
fost răpit și ucis în 1994. În același an, Mehdi Dibaj, care a petrecut nouă ani în
închisoare sub acuzația de apostazie, a fost găsit mort după eliberare.
Un alt martir modern semnificativ este Bahram Dehqani-Tafti, fiul
episcopului anglican Hassan Dehqani-Tafti și fratele mai mare al episcopului Guli
Francis-Dehqani. La scurt timp după Revoluție, Bahram a fost răpit și ucis de
extremiști care vizau comunitatea anglicană din Iran; tatăl său a supraviețuit la
limită multiplelor tentative de asasinat înainte de a fugi din țară. 4 Aceste figuri
rămân simboluri centrale ale mărturiei creștine iraniene.
Deși execuțiile oficiale au devenit mai puțin frecvente, persecuția s-a
intensificat prin alte mijloace: pedepse lungi cu închisoarea, raiduri asupra
bisericilor de casă, confiscarea proprietăților, interdicții de călătorie și utilizarea
Tribunalelor Revoluționare, unde respectarea garanțiilor procesuale este în mod
curent refuzată. În 2024, cel puțin 96 de creștini au primit un total de 263 de ani de
închisoare, o creștere de șase ori față de anul precedent. Arestările au continuat în
mai multe orașe și în 2025, convertiții vorbitori de limbă persană fiind în mod
constant vizați ca presupuse amenințări la adresa securității naționale.
Totuși, paradoxal, Iranul găzduiește acum una dintre mișcările evanghelice
cu cea mai rapidă creștere din lume. Cercetătorii, organizațiile misionare și studiile
sociologice independente raportează o creștere extraordinară a convertirii la
creștinism – impulsionată de rețelele de biserici de casă, Scriptura în limba persană
și media digitală, precum și o deziluzie larg răspândită față de religia impusă de
stat. Unii cercetători susțin că mai mulți iranieni au ajuns la credința creștină în
ultimele decenii decât în cele 13 secole anterioare la un loc. Această renaștere s-a
desfășurat în mijlocul unei persecuții intense. Nu putem să nu ne gândim la
maxima antică a lui Tertulian: „sângele martirilor este sămânța bisericii”.
Printre cei mai iubiți martori istorici ai Iranului se numără Sfântul Iacov
Intercisus (Iacov Persanul), comemorat în tradițiile creștine orientale pe 2
decembrie. Nobil la curtea sasaniană sub Yazdegerd I, el a capitulat inițial sub
presiune, dar mai târziu s-a pocăit și l-a mărturisit deschis pe Hristos. Refuzul său de a reveni la zoroastrism a dus la execuția sa prin dezmembrare – de unde și
titlul de Intercisus, „tăiat în bucăți”. Amintit pentru curajul, pocăința și fidelitatea
sa neclintită, Sfântul Iacov este un patron al mărturiei statornice în lunga și adesea
dureroasa istorie a creștinismului persan.
În fiecare epocă, de la epoca apostolică până în zilele noastre, povestea
creștinilor din Iran a fost marcată de suferință și o credință extraordinară. Astăzi, în
timp ce credincioșii iranieni se confruntă cu închisoarea, hărțuirea și izolarea,
mărturia lor continuă să inspire solidaritate globală. Creșterea bisericii iraniene,
desfășurându-se în umbra represiunii, este o reamintire a faptului că Evanghelia
prinde rădăcini chiar și în locuri dificile și ascunse. Pentru creștinii din întreaga
lume, mărturia credincioșilor iranieni este atât o chemare la aducere aminte, cât și
o invitație la rugăciune: ca dreptatea să triumfe, curajul să dăinuie și credința
străveche a Persiei să continue să strălucească puternic.
Articol scris de Rev. Samira Izadi Page DMin este fondator și director executive al Gateway of
Grace, o organizație care slujește refugiaților. Dânsa slujește ca vicar al Bisericii Episcopale
Comunitare Grace, o biserică înființată în Dallas, este vorbitoare de limbă persană și Preot în
cadrul Slujirii Multiculturale din Dioceza Dallas. Crescută în Iran ca musulmană, a fugit de
persecuție și a primit azil politic în SUA, unde a devenit creștină.
1 Roy Mottahedeh, Mantaua profetului: religie și politică în Iran, Cambridge, MA: Harvard University Press, 1985.
2 Philip Jenkins, Istoria pierdută a creștinismului: Epoca de aur milenară a Bisericii în Orientul Mijlociu, Africa și
Asia – și cum a murit, New York: HarperOne, 2008.
3 Wilhelm Baum și Dietmar Winkler, Biserica Răsăritului: o istorie concise, Londra: Routledge, 2003.
4 Hassan Dehqani-Tafti, Designul în desfășurare al lumii mele, Norwich: Canterbury Press, 2000.
Sursă articol: www.livingchurch.org
Traducere: Mirabella-Magda Barna
