De la bun început trebuie să spun răspicat: materialul video semnat de pastorul baptist Timotei Tătar nu este o analiză onestă, ci o colecție de ironii, aluzii și acuzații care, în loc să reflecte realitatea mișcării penticostale, o caricaturizează. În loc să se aplece cu seriozitate asupra mărturisirii de credință penticostale – un document clar, echilibrat, biblic – autorul preferă să atace în stil pustanist extremele, abuzurile și derapajele unor indivizi sau comunități marginale, prezentându-le ca fiind norma. Este o tactică veche: lovești în excepții și le prezinți drept regulă.
Ca penticostal, nu mă deranjează critica sinceră. Mă deranjează însă acuzația mascată în zâmbet, ironia folosită ca învățătură și generalizarea facilă care discreditează mii și chiar milioane de credincioși penticostali sinceri la nivel mondial.
1. Botezul cu Duhul Sfânt nu e o scurtătură, ci o aprofundare
Una dintre acuzațiile centrale este că în mediul penticostal botezul cu Duhul Sfânt ar fi o „scurtătură spirituală”, o experiență mistică ce face inutilă cunoașterea Scripturii. Se susține că există oameni „botezați cu Duhul” care n-au citit Biblia sau habar n-au de versete fundamentale.
Să ne înțelegem clar: abuzul și greșeala nu anulează principiul. Că există oameni care se declară „penticostali” și totuși ignoră studiul Bibliei este o problemă reală, dar nu una definitorie pentru mișcare. Este ca și cum ai spune că, pentru că unii baptiști nu cântă din toată inima în biserică, înseamnă că toți baptiștii au o credință moartă.
Mărturisirea de credință penticostală afirmă clar că Biblia este autoritatea supremă. Botezul cu Duhul nu este un shortcut, ci o împuternicire în cadrul unei vieți deja ancorate în Cuvânt. În Faptele Apostolilor, experiența botezului cu Duhul nu a dus la ignoranță, ci la proclamare cu putere a Cuvântului (Fapte 2:14-41). Ce a urmat Rusaliilor? O predică explozivă bazată pe Scriptură!
2. Prorocia nu este rivalul Scripturii
Se afirmă că „prorocia a luat locul Bibliei” în practica penticostală. Că oamenii vin la proroci, dar nu vin la studiul biblic. Se spune că, deși teoretic Biblia e „fundamentul”, în realitate ea este scoasă din biserici și neglijată de credincioșii penticostali.
Aceasta este o acuzație periculoasă și simplistă.
Da, există oameni care pun mai mult preț pe revelații personale decât pe Scriptură. Da, există proroci falși. Dar niciun penticostal autentic, format biblic, nu va spune vreodată că o prorocie are autoritate peste Scriptură. Dimpotrivă, prorocia este subordonată Scripturii. Este testată prin Scriptură (1 Tesaloniceni 5:20-21). Este judecată de biserică (1 Corinteni 14:29). Nu este un înlocuitor al Bibliei, ci o manifestare vie a Duhului în Biserica lui Cristos.
Că unii alergă după proroci nu e o doctrină penticostală. Este o tendință umană – aceea de a căuta spectaculosul în locul disciplinei. Dar asta nu e vina doctrinei. E dovada că biserica are nevoie de mai multă formare, nu de batjocură.
3. Despre ignoranță, reverență și emoții
O altă acuzație este că penticostalii „plâng la prorocii” dar nu la citirea Bibliei. Că nu manifestă aceeași reverență față de Cuvântul scris ca față de revelațiile personale.
Această observație, deși pe alocuri reală, este prezentată tendențios.
În primul rând, emoțiile nu sunt un criteriu absolut al reverenței. Faptul că cineva nu plânge la citirea Scripturii nu înseamnă că nu o respectă. În al doilea rând, penticostalismul este o mișcare care valorizează experimentarea personală a lui Dumnezeu, dar niciodată în afara sau împotriva Scripturii. Dacă există cazuri de dezechilibru, acestea sunt motive pentru corectare, nu pentru discreditare generală.
Iar în al treilea rând, este o ipocrizie teologică să judeci ce se întâmplă în inima omului pe baza expresiei lui exterioare. Cine poate spune cu certitudine cine e mai „reverențios”? Cel care stă tăcut în bancă sau cel care își varsă inima înaintea lui Dumnezeu în rugăciune?
4. Profeții false? Da. Dar și discernământ
Exemplul adus cu „proorocița analfabetă” care aducea „boala peste biserică” este, sincer, o relatare tabloidă. Da, există profeți falși. Biblia spune clar asta (Matei 7:15, 1 Ioan 4:1). Dar ce se omite în material este că mișcarea penticostală nu susține aceste manifestări. Le combate și le corectează.
Faptul că unii recunosc că doar „5% din prorocii sunt adevărate” – o afirmație foarte subiectivă – este, de fapt, dovada că există spirit critic, discernământ, transparență. Tocmai pentru că recunoaștem riscul, veghem. Ce altă mișcare creștină dă atâta spațiu testării prorociilor, judecării lor în adunare și corectării publice?
5. Discrepanțe între teorie și practică? Da. Dar nu numai la penticostali.
Concluzia materialului e că ar exista o prăpastie între teologia penticostală și practica ei. Dar acest lucru este valabil pentru orice confesiune. Nu există comunitate perfectă, fără abateri, fără credincioși care nu-și trăiesc mărturisirea.
Însă una e să recunoști că există nevoie de reformare, alta e să transformi abuzul și greșeala în doctrină. Asta face materialul pastorului Timotei Tătar: amestecă anecdota cu doctrina și creează o imagine denaturată. Practic, îți arată un pom uscat dintr-o pădure întreagă și îți spune: „Vezi? Toată pădurea e bolnavă.”
Concluzie:
Penticostalismul nu este o mișcare perfectă. Dar este o mișcare vie. Născută din rugăciune, crescută în persecuție, întărită prin Duhul. Dacă există derapaje, trebuie corectate – dar din interior, cu dragoste și adevăr, nu cu superioritate și sarcasm.
Apărăm cu convingere autoritatea Scripturii. Credem în darurile Duhului, dar nu în confuzie. Credem în prorocie, dar supusă Cuvântului. Credem în experiența Duhului, dar nu în evlavia teatrală. Și mai ales, credem în Cristos – centrul mărturisirii noastre.
Asta e realitatea mișcării penticostale. Oricine vrea să o înțeleagă cu adevărat, să se uite nu doar la vloguri răutăcioase și comentarii ironice, ci la viața celor care o trăiesc cu sinceritate.
Sursă articol: Nelu Filip
