CARACTERUL ABSURD AL MÂNDRIEI
„Dacă vreunul crede că este ceva, cu toate că nu este nimic, se
înșală singur.“ (Galateni 6.3)
„Nu umblați după lucrurile înalte, ci rămâneți la cele smerite.
Să nu vă socotiți singuri înțelepți.“ (Romani 12.16)
„Mândria“, spune Ruskin, „stă la temelia oricăreia din mari-
le greşeli ale omenirii. N-ai nevoie de prea multă experiență de
viață pentru a putea demonstra validitatea acestui dicton. Ceea ce
este însă şi mai grav este faptul că mândria pare că reuşeşte să-
şi orbească victimele. Oamenii mândri nu conştientizează că sunt
responsabili pentru dezastrul din jurul lor. Ochii inimii unui om
rupt de realitate nu percep ceea ce este foarte evident pentru cineva
care priveşte din afară. Aşadar, închis în propriul său glob de sticlă,
sufletul celui mândru răneşte fără să-şi dea seama; îi îndepărtează
pe cei din jur şi se miră de ce a rămas singur; păşeşte țanțoş prin
viață, acumulând pierderi succesive fără să realizeze că a pierdut;
învață pe alții, dar fără să primească şi el de la cineva învățătu-
ră. În felul acesta se răzbună legile firii pe omul care se crede mai
presus de semenii săi. Inima celui mândru şi vârful muntelui sunt
întotdeauna sterpe.“
Două picături de ploaie s-au născut dintr-o aversă:
Una blândă şi smerită, alta mândră şi perversă.
Cea din urmă, aroganta, drum croindu-şi pe-o alee,
I se năzări, ce credeți, o năstruşnică idee;
Nu-şi mai încăpea în sine, plină de-o trufie oarbă,
Gura larg să şi-o deschidă şi oceanu-ntreg să-l soarbă.
Peste pietre, flori şi iarbă, val-vârtej porni la vale
Făr-a da cuiva binețe ori a poposi pe cale.
Îi ceru un strop de apă un biet firicel de iarbă,
Dar ea cum să-l bage-n seamă, doar avea o altă treabă!
Ajungând pe țărm cu trudă, de sudoare udă leoarcă,
Mândra noastră picătură vede-o-mpotmolită barcă;
Mână de-ajutor zadarnic îi ceruse echipajul,
Ea răspunse cu asprime, încât le-a pierit curajul.
Dar cu trâmbițe şi surle, jubilând nevoie mare,
N-a mai stat deloc pe gânduri, ci s-a aruncat în mare…
Însă, peste-o clipă, nimeni: Petru, Pavel sau Apolo
N-ar fi spus că picătura a trecut şi ea pe-acolo!…
Dar surata ei modestă, nu ei însăşi vrând să-şi placă,
Și-a găsit mereu de lucru, clar ştiind ce-avea să facă.
Unui crin zăcând pe moarte, dându-i dulce sărutare,
Picătura generoasă i-a adus înviorare;
Peste-un firicel de iarbă, vai de el sărmanul, veşted,
Ea şi-a-ntins în grabă brațul, mângâindu-l blând pe creştet;
Iar sub barca-mpotmolită, iute, cât ai zice peşte,
S-a băgat s-o scoat-afară şi s-o vadă cum pluteşte.
Le-a născut aceeaşi mamă: sigur, ploaia cea de vară.
Una-i limpede, smerită; alta, mândră şi murdară!
Picătura cea umilă n-a fugit deloc de muncă;
Ţinta ei de-a face bine i-a fost reazem, nu poruncă;
Fericind mereu pe alții, şi-a aflat pe lume rostul,
Și-apoi marea a primit-o vrând să-i fie adăpostul.
Iar acestui vechi prieten i-a spus clar: ,,N-ar fi oceane,
De n-ar exista sub soare stropi ca mine, milioane!“
—Joseph Morris
Provocări zilnice pentru creștini // Edwin și Lillian Harvey
