Uitat de oameni, ținut minte de Dumnezeu.
„Mai-marele paharnicilor nu s-a mai gândit însă la Iosif. L-a uitat.” (Geneza 40:23)
Există momente în viață când durerea nu vine din lovituri directe, ci din uitare. Iosif nu a fost doar închis pe nedrept, ci și abandonat de cel pe care îl ajutase. După ce i-a fost de folos, după ce i-a rostit cu credincioșie mesajul lui Dumnezeu, paharnicul a ieșit la lumină și… l-a uitat. O propoziție scurtă, dar încărcată de greutate: l-a uitat. Oamenii, odată ajunși la bine, la siguranță sau la poziție, pot uita ușor mâinile care i-au ridicat din întuneric. Nu întotdeauna din răutate, ci din egoism, comoditate sau graba de a merge mai departe fără să se mai uite înapoi. Și totuși, uitarea oamenilor nu înseamnă uitarea lui Dumnezeu. Cerul nu are pierderi de memorie. Nici o faptă bună, nici o lacrimă, nici o noapte de așteptare nu sunt trecute cu vederea. Dumnezeu l-a lăsat pe Iosif să mai aștepte nu pentru că l-a uitat, ci pentru că timpul nu era încă deplin. În tăcere, El pregătea momentul potrivit, contextul potrivit și locul potrivit pentru ridicarea lui. A fi uitat de oameni poate fi o școală dureroasă, dar necesară. Acolo învățăm să nu ne sprijinim identitatea pe recunoștința altora, ci pe credincioșia lui Dumnezeu. „Dumnezeu nu uită niciodată un om pe care lumea l-a trecut cu vederea”, spunea Charles H. Spurgeon. Iosif nu și-a pierdut credința în cei doi ani de tăcere. Când Dumnezeu Și-a amintit – și El nu uitase nicio clipă – o singură clipă a fost suficientă ca să schimbe ani de așteptare. Te simți uitat după ce ai făcut bine? Ai ajutat, ai slujit, ai fost credincios și totuși ai rămas în umbră? Poți să lași această durere în mâinile lui Dumnezeu și să continui să faci bine, chiar fără recunoaștere?
RUGĂCIUNE
Tată drag, când oamenii mă uită, adu-mi aminte că Tu nu mă uiți niciodată. Ajută-mă să nu-mi leg inima de recunoștința lor, ci de credincioșia Ta. Întărește-mă în așteptare și învață-mă să Te cred chiar și în tăcere. Amin
Autor: Geanina Gula
