Fotbal pe pâine. Daniel Brânzei

Am aflat târziu despre această discuție. Un prieten din România m-a întrebat dacă știu și dacă am o părere. Ei bine …

1. N-am știut. Și nici nu cred că ar fi trebuit să știu. Acestea sunt „evenimente“ doar în mințile mici, înguste și întunecate în prejudecăți. Dacă aș fi aflat, aș fi spus că eu am fost unul care a dus televizorul la biserică pe când eram la Bacău. Era un fel de mare meci și Cehoslovacia ne tot bloca drumul spre europene. Nu mi-a spus nimeni atunci că am făcut ceva rău. Dimpotrivă …

2. Nu văd o problemă reală. Fratele Aurel Popescu schimba orele serviciilor de închinăciune la Portland ca să poată vedea un meci important, cei care o doreau (și dânsul!). Sportul trezește în ființa umană unele din cele mai intense emoții. Așa a fost și pe vremea apostolului Pavel. Citiți și veți vedea cât de priceput ia el ilustrații din sporturile vremii ca să îndemne la perseverență, dedicație și efort. Este clar că Pavel știa despre ce vorbește și știa că și cei ce-l citesc, știau amănuntele despre sporturile amintite. Altfel ar fi ales alte ilustrații. El a ținut însă să le aleagă tocmai pe acestea. Nu se putea altfel într-o societate pasionată de sporturi cu jocurile istmice (mai târziu olimpice) la Greci și cu deviza romanilor „Men sana in corpore mentosano“ (citat aproximativ glumeț).

3. Mai toate bisericile creștine din America (române sau nu) au câte o sală de sport (când nu-și pot permite un întreg complex sportiv). John MacArthur Jr. excela în jocul de baschet pe când eram eu student la ei. Mai toți păstorii de la Grace Community Church jucau baschet. Pistol Piee (Marinovici) probabil cel mai spectaculos jucător de baschet pe care l-a cunoscut America a murit secerat de un atac de cord tocmai după un mic meci pe care l-a jucat cu James Dobson  (cel cu Focus on The Family) în sala de sport a bisericii lor. În America creștină, nu știu multe biserici care să aibă servici de închinare când este „super Bowl“-ul la fotbalul american.

4. A rupe trăirile emotive legate de sport de viața creștină îndeamnă la o dihotomie legalistă artificială, un fel de schizofrenie religioasă. Cei care încearcă să facă așa ceva îi împing pe creștini la o „păcătuire“ cu voia și apoi la o căință artificială. Christos este Domn peste toate trăirile noastre, chiar și peste cele sportive. De fapt, Christos ne întâlnește acolo „where the rubber meets the road“, coborând la nivelul trăirilor noastre de fiecare zi. Noi, păstorii baptiști de pe coasta de vest, facem sport la toate întrunirile noastre. Când nu putem fotbal, facem tenis sau altceva. L-am sfătuit acum câțiva ani pe Cristian Bărbosu să facă un complex sportiv pe la pădurea Ceala (sau împrejurimi) și să-i invite acolo pe păstorii tineri din jur. Nu m-a ascultat atunci, iar acum …

5. Sportul poate fi un excelent „pod“ misionar cu societatea din jur. Cam toate misiunile pe care le fac tinerii noștri în alte țări, africane sau nu, împletesc evanghelizarea cu sportul. Ei duc cu ei tot ce este nevoie: mingi, fileu, echipament, trofee, etc. Nici nu ne-am putea închipui altfel! După meciuri se mănâncă ceva, se cântă și se face evanghelizare. La fel ar trebui să facem și cu finalele Campionatelor mondiale. Am putea atrage spre biserică oameni care n-ar veni altfel niciodată pe acolo.

6. Trebuie să vă las și să fug la biserică, altfel aș mai continua. Și nu, nu am văzut ultima finală câștigată de Argentina. Cu vârsta, vine și un fel de neputință care naște indiferentismul. Prea le-ai văzut pe toate … Las’ că vedeți voi când ajungeți la vârsta mea.

Sursa: Daniel Brânzei