Am văzut de multe ori oameni care au trecut de la agonie la extaz. Și de la extaz la agonie. Din plâns în râs, și din râs în plâns.
Am văzut oameni care au uitat de unde au plecat și oameni care au rămas la fel de populari deși condiția lor din urmă îi putea păstra la oarecare distanță.
Am văzut oameni care au ajuns în prăpăstii de unde credeau că nu vor mai ieși, sau alții cățărați pe creste de unde credeau că nu vor fi dați jos niciodată.
Am văzut oamenii pentru care eșecul a fost o rampă de relansare și oameni pe care succesul i-a distrus.
Și m-am întrebat așa în barbă de fiecare dată: ce poate fi mai periculos în viață, prăpastia sau culmea? Bartolomeu Anania zicea că atunci „când te găsești în fundul prăpastiei, să nu disperi, iar dacă ai ajuns în vârful muntelui, să nu amețești. Dar să ști că această a doua primejdie este mai mare decât cea dintâi. Pentru că în fundul prăpastiei apelezi la rugăciune ca izvor de putere. Când ai ajuns în vârful muntelui, uiți de ea”. Da, mândria uită în primul rând pe Dumnezeu!
Maya Angelou zicea că „Cel mai puțin bine e căderea din dragoste!” E mai rea ca o cădere în gol de pe Everest.
Ai grijă când ajungi pe culmi. Când ajungi în glorie. Căderea de pe munți e mai periculoasă ca cea din vale!
