“Vizitez un prieten care și-a pierdut soția in urma cu șase luni”, scrie Michael Ignatieff, în debutul cărții sale “Despre consolare”. “E fragil, dar Grozav de vigilent. Scaunul pe care obișnuia să stea soția lui este în continuare la locul său vizavi de al lui.
Camera este așa cum a aranjat-o ea. I-am adus un tort de la o cafenea la care obișnuiau să meargă împreună pe când o curta. Mănâncă o felie, cu poftă. Când îl întreb cum merg lucrurile, se uită pe fereastră și spune încet:
– “Dacă aș putea măcar să cred că am s-o revăd!”
Cuvântul consolare nu a exista în vocabularul locuitorilor din Paradis. Probabil că printre cele mai des folosite cuvinte ale lui Adam și Evei au fost: exuberanță, încântare, extaz, adorare, uimire, divin, etc. Cuvântul consolare a venit după exilul din Paradis. Neascultarea a atras exilarea și exilarea a născut nevoia de consolare.
“A consola vine în limba noastră de la latinescul consolor și înseamnă a găsi mângâiere împreună. Consolarea este ceea ce facem (sau încercăm să facem) atunci când împărtășim suferința celuilalt sau încercăm să o îndurăm pe a noastră. Ceea ce căutam este o modalitate de a ne continua drumul, de a ne redobândi convingerea că viața merită trăită.
Sunt foarte inspiratoare cuvintele lui Dante din Divina comedie, în traducerea lui George Coșbuc:
Noi fii suntem ai nobilei semințe
Și nu născuți spre trai de dobitoc
Ci-onoare să cătăm și cunoștințe!”
In fata pierderilor nu avem voie să ne pierdem, destinul nostru este dincolo de pierderile pe care le suferim, ba chiar în ciuda pierderilor prin care trecem.
In fața pierderii Paradisului, Dumnezeu a răspuns primilor oameni cu o consolare: nu veți trece singuri prin ceea ce treceți și va veni timpul în care veți redobândi ceea ce ați pierdut. Iar până la redobândirea Paradisului pierdut, Dumnezeu a dat lui Adam și Evei o altă consolare: nașterea de copii.
“Consolarea este opusul resemnării. Putem fi resemnați în fața morții fără a fi consolați și putem accepta tragismul vieții fără a ne resemna. De fapt, putem găsi consolare în lupta noastră cu destinul și în modul în care această luptă îi inspiră pe ceilalți.”
“A fi resemnat în fața vieții înseamnă să renunți, să lași deoparte orice speranță că ar putea fi altfel. Pe de altă parte, a fi împăcați cu viața ne permite să păstram speranța pentru ceea ce ar putea aduce viitorul.
Pentru a fi împăcați, trebuie mai întâi să ne împăcăm cu pierderile, înfrângerile și eșecurile noastre. A fi consolați înseamnă a accepta aceste pierderi, a accepta ceea ce ne-au făcut și a crede, în ciuda tuturor, că nu trebuie să ne bântuie viitorul sau să ne distrugă posibilitățile rămase.”
“Elementul esențial al consolării e speranța: credința că ne putem reface în urma pierderilor, înfrângerilor sau dezamăgirilor suferite și că timpul care ne-a mai rămas, oricât de scurt, ne va oferi posibilități de a o lua de la capăt, poate chiar să eșuăm din nou, dar să eșuăm mai bine.
A fi consolați înseamnă să ne împăcăm cu ordinea lumii fără să renunțăm la speranțele noastre de dreptate.”
După pierderea Paradisului, Adam și Eva își pierd și al doilea fiu, pe Abel, care a fost ucis de fratele lui mai mare, Cain. Însă această pierdere nu produce în ei deznădejde, ci privesc spre viitor cu consolare. Astfel că “Adam s-a împreunat iarăşi cu nevasta sa; ea a născut un fiu şi i-a pus numele Set; “căci”, a zis ea, “Dumnezeu mi-a dat o altă sămânţă în locul lui Abel, pe care l-a ucis Cain.”
Lui Set i s-a născut şi lui un fiu şi i-a pus numele Enos. Atunci au început oamenii să cheme Numele Domnului.”
“În cele din urmă, și cel mai dificil dintre toate, pierderea și înfrângerea ne obligă să ne confruntăm cu propriile noastre limite.” Dar dincolo de limitele noastre se află Providența care lucrează în favoarea noastră, prin căi nebănuite și neînțelese, așa cu a s-a întâmplat lui Adam și Evei.
* articol bazat pe scrierile lui Michael Ignatieff, în debutul cărții sale “Despre consolare”.
