Când ajungi pe masa de operație, te simți al nimănui; ai semnat pe mai multe rubrici și, în timp ce injecția anestezică primită în coloană își face efectul, unul dintre medici, în cazul meu, repetă ca un cântec de seară expresia Nihil Sine Deo. Aceasta se imprimă profund în minte astfel încât, după ce te vei trezi, o crezi. Nimic fără Dumnezeu.
Dumnealor sunt o parte din echipa celor care într-o seara de septembrie și-au făcut timp pentru mine. Unii dintre ei se aflau în afara programului și au fost anunțați că elicopterul aduce la SPITALUL CENTRAL MILITAR DE URGENȚĂ DIN BUCUREȘTI, în regim de urgență un pacient din provincie.
Dr. Ovidiu Albița și echipa constituită, m- au primit și m-au asumat cu prioritate ca niște prieteni, de parcă aș fi fost de-al lor, așa cum trebuie primit de fapt un bolnav grav, un om al nimănui.
Experiența aceea nu poate fi uitată și nici nu vreau să uit de ea vreodată pentru că vreau să rămân recunoscător făcătorilor de bine – oricât de mult timp ar trece, dar în mod special lui Dumnezeu.
Respect această categorie profesională pentru că merită respectată, dar pe dumnealor în mod special. Întâi de toate pentru că sunt OAMENI și față de mine au demonstrat omenie în cele mai grele zile din viața mea. Din acest motiv nu consider prea mult să le mulțumesc și să le arăt prețuirea ori de câte ori am posibilitatea.
Ei văd imaginile cele mai urâte din viața oamenilor dintre toate categoriile sociale și sunt chemați să le rezolve nu ca spectatori chiar dacă unii pacienți sau aparținători se comportă nepotrivit. Ei și echipa lor sunt EROII MEI.
Se pregătesc 30 de ani să muncească, nu să fie șefi; depun efort intelectual, emoțional, fizic și familial pentru a salva oamenii de la moarte – dar unii dintre cei salvați uită măcar să mulțumească.
În ciuda greșelilor omenești, fiindcă și ei sunt oameni, această categorie profesională merită respect, admirație, dar și remunerație pe măsura pregătirii și a muncii lor.
Fotografie preluată
