Săptămâna trecută, am ținut unul dintre cele mai dificile, dacă nu chiar cel mai dificil, discursuri din viața mea. Dar, într-un alt sens, a fost unul dintre cele mai ușoare. Pentru că vorbeam despre tatăl meu.
În timp ce țineam predica la înmormântarea lui, m-am gândit la o viață marcată de credința în Isus Hristos, de devotamentul față de familie și de o dragoste profundă pentru această țară. Dar, pe măsură ce m-am gândit mai mult la asta, mi-am dat seama de ceva: viața lui nu a fost doar o poveste de amintit, ci un model de urmat.
Mai ales astăzi. Pentru că trăim într-o perioadă în care rolul tatălui este diminuat, redefinit sau abandonat cu totul. Iar consecințele sunt peste tot.
Tatăl meu nu a fost un om perfect. Dar a fost un om prezent. Mi-e greu să-mi amintesc un moment în care el nu a fost acolo: pentru familia sa, pentru responsabilitățile sale, pentru momentele care contează. Prezența este puternică. Poți externaliza multe lucruri în viață, dar nu poți externaliza rolul de tată. Nu-l poți delega unei școli, unui ecran sau unui sistem. Un tată trebuie să fie acolo.
Dar simpla prezență nu este suficientă.
Tatăl meu a înțeles, de asemenea, că credința nu era ceva ce pur și simplu se proclama, ci ceva ce se trăia. Așa cum spune Scriptura: „Credința fără fapte este moartă”.
El nu se limita să vorbească despre Biblie; el o preda. Și, mai important, a dat exemplu. Ca în ziua aceea de iarnă când a venit acasă fără singura lui haină. Dând peste un accident, fiind un prim ajutor din fire, l-a înfășurat pe bărbatul grav rănit în ea pentru a preveni șocul. Asta nu e teorie. Asta e convingere pusă în practică. Asta e ceea ce își amintesc copiii. Și asta e ceea ce îi formează.
A existat și disciplina. Nu genul pe care cultura noastră îl respinge adesea, ci genul care formează caracterul.
Când eram băiat, tatăl meu mi-a dat ceea ce am considerat a fi o pedeapsă: să citesc un capitol din Proverbe în fiecare zi. Ceea ce nu mi-am dat seama la momentul respectiv era că el nu doar îmi corecta comportamentul, ci construia o fundație. Pentru că responsabilitatea unui tată nu este doar să crească copii, ci să-i pregătească. Să-i pregătească pentru viață. Să-i pregătească pentru adevăr. Și, în cele din urmă, să-i pregătească pentru eternitate.
Aici se află adevărata problemă. Nu ne confruntăm doar cu o criză culturală; ne confruntăm cu o criză a formării. Iar aceasta începe în familie.
Tați, rolul vostru este de neînlocuit. Sunteți chemați să conduceți, nu prin dominare, ci prin devotament. Să vă iubiți soția. Să investiți în copiii voștri. Să apărați ceea ce este drept. Să-i ajutați pe cei în nevoie. Să trăiți într-un mod în care viața voastră să devină o mărturie pe care copiii voștri nu o pot ignora.
Un astfel de mod de viață nu se întâmplă întâmplător. El necesită intenție. Și necesită predare — față de Dumnezeu.
Viața tatălui meu s-a schimbat când L-a întâlnit pe Isus Hristos. Eu eram acolo și am văzut asta. Și, în timp, acea transformare a devenit evidentă, nu în perfecțiune, ci în direcție. A devenit un om marcat de umilință, compasiune și har. Acesta este genul de moștenire care dăinuie. Și acesta este genul de moștenire de care națiunea noastră are nevoie disperată. Tați care aleg să fie prezenți. Care aleg să fie credincioși. Și care aleg să conducă. Pentru că, în realitate, viitorul națiunii noastre nu se află în mâinile celor de la Washington, ci în mâinile taților.
Sursă articol: www.harbingersdaily.com
Traducere: Denisa Rus
