PUTEREA PE CARE O DEȚIN
„Puțin aluat dospește toată plămădeala.“ (1 Corinteni 5.6)
„Căci ce știi tu, nevastă, dacă îți vei mântui bărba‑
tul? Sau ce știi tu, bărbate, dacă îți vei mântui nevasta?“
(1 Corinteni 7.16)
Piatra aruncată în lac de mâna mea neglijentă s-a scufundat
în apele adânci, şi gata. Nu, n-a fost gata. Uită-te numai la cercu-
rile acelea mici, concentrice, care se propagă în unde prin stufăriş,
mişcând crengile arcuite ale sălciilor care se apleacă peste ape şi
producând un efect – superficial, dar evident – până şi asupra ma-
lurilor lacului. Cuvântul acela necugetat, născut dintr-o atitudiune
de mândrie sau dispreț, care mi-a plecat de pe buze în compania
prietenilor produce o reacție de moment şi atât. Nu, nu-i doar atât.
Cuvântul acela a aprofundat sentimentul de dezgust al unui prie-
ten față de tot ce înseamnă evlavie, a ascuțit sarcasmul altui prieten
şi l-a făcut pe cel pe jumătate convertit să renunțe, de ruşine, la
gândurile lui de pocăință, producând astfel un efect mărunt – dar
etern – asupra destinului veşnic al unei persoane umane.
O, ce putere straşnică am – puterea de a produce efecte asupra
altora – şi cum se ține ea scai de mine! Nu pot scăpa nicidecum de
ea. M-am născut cu ea. A crescut odată cu mine şi a devenit din ce
în ce mai puternică odată cu mine. Vorbeşte, umblă, se mişcă; se
manifestă cu vigoare în fiecare privire a mea, în fiecare cuvânt care
îmi iese de pe buze, în fiecare acțiune pe care o săvârşesc. Nu pot trăi
izolat, numai pentru mine însumi. Trebuie să fiu fie o lumină care
luminează, fie o furtună care distruge; fie un Abel, care, datorită ne-
prihănirii sale veşnice, vorbeşte şi acum, deşi a murit de mult, fie un
Acan, al cărui nume – de altfel uitat – este legat de concluzia tristă că
omul nu este singurul care moare din pricina nelegiuirii lui.
O, fraților, acest element necesar al puterii vă aparține fiecăru-
ia dintre voi. S-ar putea ca sfera ta să fie redusă, ca influența ta să
fie măruntă, însă ai o sferă şi o influență proprie.
—W. Morley Punshon
Un cânt subtil a răsunat
în lume, într-o zi de vară;
Ecoul doar l-a preluat
şi-apoi l-a răspândit prin țară.
Cu timpul, cântărețul meu
muri, şi dus a fost ca fumul,
Dar cântul supraviețuind
îşi tot continuase drumul.
La început, ca o chemare
a unei păsări adormite,
Purtată de Ecou în ritmuri
din când în când abia şoptite;
Urcând apoi din piatră-n piatră,
s-a înălțat în spațiul cosmic,
Acolo unde Libertatea
nu ştie ce-i un cadru dosnic.
De-acolo dulcea melodie
s-a-ntors şi mai plăcută-n lume,
Dar nimeni nu putea să-i ştie
nici sursa ei, nici vechiul nume.
Nici chiar Ecoul ce-o-ntâlnise
în chip de notă călătoare
N-a încercat s-o bage-n seamă,
nu cunoştea a ei valoare.
Însă, cu timpul mii de glasuri,
unindu-se în armonie,
S-au împletit cu-acele imnuri
ce curg spre Tron de-o veşnicie.
—Mary A. Mason
Provocări zilnice pentru creștini // Edwin și Lillian Harvey
