DUREREA NE REVELEAZĂ NIMICNICIA
„Este spre binele meu că m‑ai smerit.” (Psalmul 119.71)
„Te‑am lămurit în cuptorul urgiei.” (Isaia 48.10)
Gândindu‑mă la binecuvântările primite de‑a lungul anului, mi‑am dat seama că nici una nu se compară cu boala mea: ea conferă atâta viață, atâta realism și aprobare perspectivei mele asupra viitorului! Ea îmi spune în termeni perfect conclusivi și inteligibili că nu aceasta este cetatea în care voi rămâne. ––Sir Thomas F. Buxton
Durerea ne ajută să ne dăm seama de nimicnicia noastră.
Sănătatea ne permite să ne umflăm în pene și să ne imaginăm lucruri care nu sunt reale; boala ne scoate în evidență slăbiciunea și, în același timp, culcă la pământ multe din inovațiile noastre. Avem nevoie de har temeinic atunci când suntem aruncați în cuptorul suferinței; zorzoanele și poleiala se scorojesc în foc.
Unde este răbdarea cu care ne mândrim oarecum, atunci când durerile ascuțite se succed ca niște săgeți otrăvite ce ne infectează sângele?
Credința plină de bucurie, care poate face totul și poate răbda orice suferință, se află oare întotdeauna la îndemâna noastră când vine clipa încercării?
Pacea care a stat tare pe vârful muntelui, zâmbind senin spre furtunile de jos, rezistă şi în ceasul încercării, tot aşa cum am crezut în momentele bune când ne imaginam comportamentul adoptat în ziua bătăliei?
O, cât de mic și neînsemnat m‑au făcut să mă simt durerea și depresia cu care m‑am confruntat! Omul care predicase în fața a mii de oameni s‑ar fi putut strecura acum într‑o coajă de nucă, simţindu‑se mai mic decât viermele care a făcut gaura rotundă prin care a intrat. I‑am admirat și i‑am invidiat pe cei mai mărunți dintre slujitorii Domnului meu și mi‑am dorit rugăciunile lor, cu toate că m‑am simțit nevrednic de gândurile bune ale celor mai slabi dintre ei.
Cei mai mulți dintre noi ne credem mult mai mari decât suntem în realitate. Un balon de săpun este format dintr‑o cantitate
neglijabilă de material, având în vedere dimensiunile lui, și cei mai mulți dintre noi semănăm cu balonul respectiv. Este spre binele nostru să fim reduși la dimensiunile noastre reale. Este confortabil să fii mic; ai loc mai mult, nevoi mai puține și te poți ascunde mai ușor. Când vuiește furtuna, un tufișmic sau o cornișă îngustă pot adăposti o vrabie, în timp ce o pasăre mai mare trebuie să înfrunte ploaia și vântul.
Ce minunat este să fii nimic și să te simți mai mic decât nimic, pentru că atunci poți să te ghemuiești sub aripile lui Dumnezeu, așa cum puișorul de găină se ghemuiește sub aripile cloștii grijulii, și, în neajutorarea noastră absolută, să găsim la Domnul putere și mângâiere. Nimic nu trece decât ceea ce trebuie să treacă; floarea se veștejește, dar sămânța se coace; spuma este aruncată, dar vinul decantat atinge perfecţiunea.
Când nu mai rămâne nimic decât plânsul unui copilașcare se agață de mâna Tatălui, nimic decât zgomotul surd al pumnului care loveşte pieptul vameșului care strigă: „Doamne, ai milă de mine, păcătosul!” (cf. Luca 18.13, n.red.), nimic decât decizia ultimă: „Chiar de mă va ucide, mă voi încrede în El” (cf. Iov 13.15 şi contextul, n.red.), nu s‑a pierdut nimic – dimpotrivă, inima smerită a obținut o mare biruință. ––C.H. Spurgeon
Provocări zilnice pentru creștini // Edwin și Lillian Harvey
