„Ai milă de mine, Dumnezeule, ai milă de mine, căci în Tine mi se încrede sufletul; la umbra aripilor Tale caut un loc de scăpare până vor trece nenorocirile.” (Psalmul 57:1)
Am stat odată pe țărmul Oceanului Atlantic și am privit oceanul care părea fără limite. Părea că apa nu se mai sfârșește. Dacă mi-aș începe călătoria peste ocean s-ar putea să dureze mult, dar până la urmă tot as ajunge ajunge în Marea Britanie dacă as avea coordonatele corecte. Ceea ce pare nelimitat din poziția noastră este numai pentru că noi suntem așa se finiți. Orice este mai mare decât noi pare infinit, nemărginit, nelimitat. Nu există nimic mai nemărginit înafară de Dumnezeu; și nu există nimic înafară de Dumnezeu. Nu pentru că Dumnezeu e mai mare decât noi. Este mult mai mult de atât. Motivul pentru care Dumnezeu este infinit este acela că Dumnezeu există prin Sine și e absolut, iar orice altceva este întâmplător relativ. Totul este relativ, cu excepția lui Dumnezeu. Dumnezeu nu cunoaște nici o măsură. Dumnezeu nu este niciodată mai mult El într-o zi decât în altă zi. Nu pot veni niciodată la Dumnezeu ca să-L găsesc mai puțin decât a fost cu o zi înainte. Dumnezeu nu se întinde în spațiu; Dumnezeu cuprinde spațiul. Orice este Dumnezeu, El este fără limite și nu se schimbă niciodată.
Tată drag, mă plec înaintea Ta, recunoscându-Ți smerit înțelepciunea nemărginită. Tu care cunoști totul cu perfecțiune absolută. Tot ce știu ești Tu și asta e mai mult decât suficient. Amin.
Umblarea mea zilnică – A. W. Tozer