Vindecarea vine atunci când dorința inimii noastre este să-i facem pe plac Tatălui nostru ceresc.
2 Corinteni 7:8-11
În bucătărie se află un borcan plin cu prăjituri, iar Todd, în vârstă de 6 de ani, este hotărât să aibă unul. Când mama lui intră, îl găsește – un braț încă în borcan – mestecând repede. Primele cuvinte care îi ies din gură sunt: „Îmi pare rău”. Evident, regretă că a fost prins și este nemulțumit de pedeapsa care ar putea urma, dar probabil că nu are remușcări pentru că a mâncat prăjiturile.
Credincioșii se apropie uneori de mărturisire și pocăință în același mod. Durerea însoțește de obicei recunoașterea vinovăției, iar sentimentele de rușine și remușcare sunt etichetate ca pocăință. De multe ori însă, pocăința noastră este superficială. Suntem triști pentru consecințele acțiunilor noastre și supărați că nu am reușit să ne supunem propriilor standarde de comportament bun. Dar pocăința autentică merge mai adânc decât auto-reproșul; implică un sentiment de durere pentru că l-a nedreptățit pe Dumnezeu păcătuind împotriva lui.
Dorința noastră ar trebui să fie să-i fim plăcuți Tatălui nostru ceresc, nu să-L întristăm. Astfel, pocăința autentică ne conduce să părăsim păcatul și să practicăm ascultarea. Când ne smerim și ne pocăim cu adevărat, Duhul Sfânt revarsă puterea și tăria Sa în viața noastră. Atunci suntem în stare să ne întoarcem de la acel păcat pentru a umbla în ascultare de Domnul nostru.
