STRĂLUCIRE PRIN RUGĂCIUNE
„Aaron şi toţi copiii lui Israel s‑au uitat la Moise şi iată că pielea feţei lui strălucea…” (Exod 34.30)
„Şi au zis unul către altul: «Nu ne ardea inima în noi, când ne vorbea pe drum, şi ne deschidea Scripturile?»” (Luca 24.32)
„Îmi ardea inima în mine, un foc lăuntric mă mistuia; şi atunci mi‑a venit cuvântul pe limbă.” (Psalmul 39.3)
Uit‑te cu băgare de seamă la omul care petrece mult timp în ceruri, și vei vedea că el nu seamănă cu ceilalți; ceva din ceea ce a văzut acolo i se poate observa în tot ce face și în tot ce spune. Uită‑te la omul acesta imediat după ce s‑a întors din aceste stări extatice, și vei constata că el excelează în toate lucrurile.
Dacă ai urma exemplul lui, același lucru ți s‑ar întâmpla și ție. Oamenii ți‑ar vedea fața strălucind și ar spune: „Cu siguranță omul acesta a fost cu Dumnezeu.” ––Richard Baxter
John G. Paton, un binecunoscut misionar, avea amintiri sfinte din copilărie despre tatăl său, un creştin care se ruga cu adevărat. Iată cum descria chiar el aceste amintiri:
„Casa noastră era formată dintr‑o cameră din față, o cameră din spate și o cameră în mijloc, numită „cămăruță”. […] Cămăruța era o încăpere foarte mică, înghesuită între celelalte două, în care nu era loc decât pentru un pat, o măsuță și un scaun, și în care câteva raze de lumină pătrundeau printr‑o ferestruică. Acesta era sanctuarul căsuței noastre. În fiecare zi, de mai multe ori, în general după fiecare masă, îl vedeam pe tata cum se retrăgea acolo și închidea ușa; iar noi, copiii, înțelegeam printr‑un fel de instinct spiritual (pentru că lucrul acesta era prea sacru pentru a se vorbi despre el) că acolo se înălțau rugăciuni pentru noi, așa cum făcea în vechime marele preot dincolo de perdeaua Templului, în Locul Preasfânt. Uneori auzeam ecoul mișcător al unei voci tremurătoare care implora pe Dumnezeu ca şi cum de asta ar fi depins viața lui, și am învățat să ne strecurăm pe vârfuri pe lângă ușa aceea – fie că intram, fie că ieșeam – ca să nu deranjăm conversația sfântă ce se purta înăuntru.
Cei dinafara familiei noastre poate că nu știau, dar noi știam de unde vine acea lumină fericită, asemenea zâmbetului unui nou‑născut, care împodobea mereu chipul tatălui meu. Era o reflectare a Prezenței Divine de care tata a fost mereu conștient. Niciodată, în nici un templu și în nici o catedrală, pe nici un vârf de munte și în nici o vale nu pot spera să simt că Domnul Dumnezeu e mai aproape, că pășește și vorbește cu oamenii în mod mai vizibil decât sub acel acoperișumil de stuf și nuiele de stejar.”
Provocări zilnice pentru creștini // Edwin și Lillian Harvey
