Dacă te-ai simțit vreodată singur? Dacă ai trăit apăsarea singurătății? Dacă amprenta singurătății este în gândirea și inima ta adesea, atunci te asigur că nu ești singur. Este o lume populată de oameni singuri pe care nu-i poți identifica ușor fiindcă se ascund în mulțime. Din experiența de până acum aproape în fiecare caz de consiliere pe care l-am avut în atenție am găsit singurătatea ca unu component al degradării spirituale, morale si sociale. Personal, am trecut prin suficiente, poate prea multe episoade de singurătate, ceea ce mă califică oarecum să scriu ceva despre aceasta. Singurătatea a fost este și rămâne un flagel al omului. Putem comunica instantaneu cu oameni aflați la distanțe mari, dar întâmpinăm dificultăți în a construi relații apropiate cu cei de lângă noi – soție, soț, copii, prieteni, frați de credință. Din această cauză te simți nevăzut, neascultat și neînțeles. Singurătatea nu înseamnă numai absența fizică a oamenilor, ci și lipsa unei legături spirituale și emoționale autentice. Ea poate fi provocată de pierderea unei persoane dragi, respingere, boală, îmbătrânire, migrație, conflicte, dezamăgiri sau relații superficiale. Dumnezeu nu minimalizează suferința singurătății și nu îl condamnă pe cel care vorbește despre ea. David descria aceasta prin cuvintele „Sunt singur și nenorocit” (Ps. 25:16). Scurt, clar, descriptiv. Încă de la început, Dumnezeu a constata că „Nu este bine ca omul să fie singur” (Gen. 2:18). Această afirmație nu se limitează la căsătorie, ci se extinde la natura relațională a ființei umane. Am fost creați pentru comunicare și comuniune cu Dumnezeu și pentru legături sănătoase cu semenii. Una din consecințele păcatului este deteriorarea ambelor dimensiuni – Adam și Eva s-au ascuns de Dumnezeu, Cain s-a separat de fratele său, iar relațiile umane de atunci încoace au fost contaminate de teamă, mândrie, egoism, neîncredere și multe altele. În unele situații singurătatea este provocată de împrejurări pe care nu le putem controla, alteori ea se adâncește din cauza zidurilor pe care noi le construim pentru a nu mai fi răniți de alții. Protejându-ne inima de suferință, putem ajunge să o închidem și în fața iubirii, compasiunii si comuninii.
Abordarea singurătății începe cu prezența lui Dumnezeu. David descria aceasta prin expresia „Căci tatăl meu și mama mea mă părăsesc, dar Domnul mă primește” (Ps. 27:10), iar Dumnezeu promite „Nicidecum n-am să te las, cu niciun chip nu te voi părăsi” (Evrei 13:5). Apostolul Pavel a cunoscut abandonul în timpul procesului de judecată din Roma și spunea „Nimeni n-a fost cu mine, ci toți m-au părăsit” dar a continuat „Însă Domnul a stat lângă mine și m-a întărit” (2 Tim. 4:16–17). Prezența lui Dumnezeu exclude apropierea semenilor sau apropierea de semeni, dar îi oferă sufletului o temelie pe care absența sau nestatornicia celor din jur nu o poate distruge. Prin rugăciune sinceră, citirea Scripturii, închinare și mărturisirea durerii înaintea Domnului, omul descoperă că singurătatea sa nu este un spațiu părăsit și trist, ci un loc în care Dumnezeu dorește să intre să te întâlnească și să îți ofere pace, mângâiere și direcție.
Un alt răspuns al lui Dumnezeu la singurătate este și comunitatea credincioșilor. Una din metaforele prin care este descrisă biserica este descrisă un trup în care este o legătură organică între mădulare. Din Romani 12:5 aflăm că suntem mădulare unii altora, iar în 1 Corinteni 12:26 se precizează că dacă suferă un mădular, toate mădularele suferă împreună cu el. De aceea, soluția scripturală nu constă doar în a-i spune celui singur să se roage mai mult, ci și în a ne apropia de el, a-l asculta, a-l vizita și a-i purta povara. În același timp, persoana singură este încurajată să nu rămână închisă în tăcere, ci să ceară/accepte ajutor, să caute părtășia, să accepte invitațiile sănătoase și să facă pași înspre ceilalți. Prin chemarea lui Timotei de către Pavel „Caută de vino curând la mine” (2 Tim. 4:9), înțelegem că nevoia de apropiere nu este slăbiciune, ci sinceritate și maturitate.
Vindecarea singurătății presupune, așadar, atât inițiativa celui care suferă, cât și responsabilitatea comunității care îl înconjoară. Uneori este necesară restaurarea unei relații prin iertare, alteori construirea unor prietenii noi, implicarea într-o slujire, integrarea într-un grup de părtășie sau solicitarea sprijinului pastoral și profesional. Înțeleptul Solomon spunea „Mai bine doi decât unul… căci, dacă se întâmplă să cadă, se ridică unul pe altul.” (Ecl. 4:9–10). Mesajul lui aici este că Dumnezeu nu ne cheamă doar să căutăm oameni care să ne alunge singurătatea, ci și să devenim noi înșine prezența de care altcineva are nevoie. În Cristos, singurătatea nu trebuie să devină identitatea noastră – avem un Dumnezeu care rămâne lângă noi, o familie spirituală în care putem fi primiți și speranța unei zile în care vom fi „totdeauna cu Domnul” (1 Tes. 4:17). Întrebarea nu este numai „Cine va veni lângă mine?”, ci și „Lângă cine mă trimite Dumnezeu astăzi?”
Autor: Corneliu Olan
