În ciuda opiniilor contrare ale stângii, Statele Unite ale Americii și lumea occidentală au apărut dintr-o înțelegere distinct iudeo-creștină a persoanei umane, a legii și a autorității. Creștinismul proclamă un Dumnezeu care este iubire (1 Ioan 4:8), care s-a făcut om și a murit pentru a răscumpăra omenirea (Ioan 3:16) și care acordă mântuirea ca un dar nemeritat primit prin credință (Efeseni 2:8-9). Aceasta a dat naștere unei filosofii politice care atribuie demnitate fiecărui individ, întrucât suntem creați după chipul lui Dumnezeu (Geneza 1:27), limitează puterea statului și insistă că un guvern legitim există pentru a asigura drepturi inalienabile, mai degrabă decât pentru a impune porunci divine, scrie The American Thinker.
În schimb, Islamul pornește de la premisa opusă. Allah este voință și suveranitate absolută, nu iubire relațională. Coranul respinge în mod explicit Trinitatea (4:171), întruparea și răstignirea (4:157), reducând pe Isus Hristos la un profet printre mulți alții și subordonându-l lui Mahomed.
Mântuirea se câștigă prin supunere (islām) și se cântărește pe balanța faptelor; nu există nicio asigurare a harului, ci doar speranța că numărul faptelor bune va depăși numărul celor rele. Acest cadru teologic modelează o viziune complet diferită asupra legii și guvernării: Sharia este decretul imuabil al lui Allah, care acoperă fiecare aspect al vieții, de la cult la pedepsele penale, și nicio autoritate umană – parlament, tribunal sau constituție – nu o poate anula.
Consecințele politice sunt directe și inevitabile.
Sharia este teocratică prin definiție. Atât savanții clasici, cât și autoritățile moderne insistă asupra faptului că suveranitatea aparține numai lui Allah (Coranul 12:40). Prin urmare, legiferarea de către reprezentanții aleși este ilegitimă; ea constituie neglijență – asocierea de parteneri cu Dumnezeu. În contrast, o republică constituțională își derivă puterile din consimțământul celor guvernați.
Aceste două surse de autoritate nu pot fi conciliate.
Tradiția juridică americană și occidentală, înrădăcinată în egalitatea creștină (Galateni 3:28), cere protecție egală în fața legii. Sharia instituționalizează inegalitatea: non-musulmanii sunt „dhimmis” supuși „jizya” și dizabilităților legale (Coranul 9:29); mărturia unei femei valorează jumătate din cea a unui bărbat în cazurile financiare (Coranul 2:282); apostații și blasfemiatorii sunt condamnați la moarte în toate școlile importante de drept islamic. „Oricine își schimbă religia islamică, să fie ucis” – Sahih al-Bukhari 6922. Acestea nu sunt aberații, ci hotărâri fundamentale încă aplicate în mai multe state cu majoritate musulmană și susținute de organisme precum Uniunea Internațională a Savanților Musulmani.
Isus Hristos a invitat oamenii la credință voluntară („oricine crede…”), dar Mahomed a purtat războaie pentru a extinde și apăra credința. Libertatea de a schimba sau critica religia este fundamentală pentru Occident, dar constituie trădare capitală în conformitate cu Sharia. Legile privind blasfemia din Pakistan, Sudan și Iran, precum și fatwa de moarte împotriva lui Salman Rushdie și a altora nu sunt relicve medievale, ci aplicații obișnuite ale textelor pe care musulmanii le consideră eterne.
Legislația occidentală evoluează prin rațiune, precedente și proces democratic. Sharia, ca poruncă literală a lui Allah, admite doar o interpretare limitată în cadrul unor limite stricte stabilite de juriștii din secolele VII-XI. Încercările de a rezolva această contradicție – constituții „compatibile cu Sharia” în Egipt, Pakistan, Irak și Afganistan – au eșuat în mod repetat, ducând la teocrație sau război civil de îndată ce islamiștii au dobândit suficientă putere.
Acest model s-a repetat de-a lungul istoriei. Oriunde populațiile musulmane au devenit dominante din punct de vedere politic, au urmat cereri de adaptare la Sharia: consilii separate pentru dreptul familiei în Marea Britanie, rezoluții privind blasfemia la ONU promovate de Organizația Cooperării Islamice, zone interzise în orașele europene unde poliția ezită să aplice legea națională. Acestea nu sunt acțiunile unei credințe mulțumite cu devoțiunea privată; sunt primii pași previzibili către stabilirea domniei lui Allah pe pământ.
Creștinismul a transformat societățile prin persuasiune și exemplu, creând spitale, universități și conceptul de guvernare limitată. Islamul s-a extins prin cuceriri, opresiune și guvernare, de la războaiele Ridda până la porțile Vienei, iar textele sale încă îi îndeamnă pe credincioși să „lupte împotriva celor care nu cred” până când aceștia vor plăti jizya (o taxă istorică pe cap de locuitor percepută în statele islamice de la subiecții non-musulmani – dhimmis, precum evreii, creștinii –) „în supunere voluntară” (Coranul 9:29).
O republică constituțională animată de antropologia creștină poate tolera practicarea privată a Islamului, la fel cum tolerează orice religie. Dar nu poate adopta Sharia ca sistem juridic paralel sau superior fără a se sinucide.
Un om nu se poate supune la două autorități supreme – una derivată din „Noi, poporul” în temeiul drepturilor date de Dumnezeu, cealaltă dintr-o revelație din secolul al VII-lea care revendică suveranitatea exclusivă. Cele două sisteme nu sunt doar diferite; ele se exclud reciproc la cel mai profund nivel al principiilor fundamentale.
Sursă articol: Tribuna.us
