“Te laud că sunt o făptură așa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale, și ce bine vede sufletul meu lucrul acesta! (Psalmul 139:14)
Anumite pasaje din Milton și Shakespeare sunt așa de mărețe încât oamenii de rând nu pot ajunge să le înțeleagă. Sunt prea mari și minunate. Când admirăm destul, devine o durere minunată. Devine o agonie plăcută în piept. De ce agonie? Pentru că pe dinăuntru nu suntem destul de mari. Dorința lui Dumnezeu este să ne facă mai mari. Ne va face pe toți să-L chemăm ca să ne lărgească inima pentru a-L primi înăuntru, în toată plinătatea Sa. Vrea să ne facă destul de mari pentru a-L admira cu uimire și delectare. Această uimire și delectare este urmată de o satisfacției absolută. Asta înseamnă să fii umplut cu încântarea morală pe care numai Dumnezeu o poate aduce. De multe ori mă întreb de ce mulți oameni care cântă imnuri nu sunt afectați de ele; de ce aud Scripturile și nu sunt afectați de ele. Când se roagă, o fac cu un mormăit monstruos. Nimic nu pare a-i afecta. Nimic nu pare a-i entuziasma. Nimic nu pare a se ridica în ei cu entuziasm și minunare admirativă. A fi mort pe dinăuntru este blestemul păcatului. Dar pe bărbatul sau femeia care au fost făcuți vii pe dinăuntru, imnurile, Scriptura și rugăciunea îi poartă pe înălțimi de admirație încântătoare a Dumnezeirii.
Dumnezeule al slavei, inima mea este încântată să cânte despre Tine. Inima mea se înalță pe piscuri de încântătoare laudă și închinare în timp ce meditez la Tine. Amin.
A. W. Tozer – Umblarea mea zilnică
