“Ah! Doamne Dumnezeule, iată, Tu ai făcut cerurile și pământul cu puterea Ta cea mare și cu brațul Tău intins: nimic nu este de mirat din partea Ta! Tu dai îndurare până la al miilea neam de oameni și pedepsești nelegiuirea părinților în sânul copiilor lor după ei. Tu ești Dumnezeul cel mare, cel puternic, al cărui nume este Domnul oștirilor!” (Ieremia 32:17-18)
Nimic din lumea creată a lui Dumnezeu nu poate să-L facă pe Dumnezeu – să-I ceară lui Dumnezeu – să facă ceva. Orice I-ar cere lui Dumnezeu să facă ceva ar deveni atunci Dumnezeu. Dacă avem un Dumnezeu căruia I se cere să facă ceva, atunci avem un Dumnezeu slab care are un jug pe grumaz și cedează în fața presiunii venite din afară. Aceasta este o eroare de vorbire, deoarece postulează un principiu al dreptății care se află în afara lui Dumnezeu și la care Dumnezeu trebuie să Se conformeze. A gândi așa însemnă a gândi greșit despre Dumnezeu. Ar însemna că ceva este mai mare decât Dumnezeu și Îl constrânge pe Dumnezeu să facă ceva ce poate n-ar dori să facă. A gândi astfel înseamnă a-L înțelege complet greșit pe Dumnezeu. Cu cât Îl înțelegem mai bine pe Dumnezeu, cu atât ne îndepărtăm de o asemenea gândire eronată. Dacă dreptatea Îi cere lui Dumnezeu să facă ceva, atunci acest principiu al dreptății se află deasupra lui Dumnezeu. Cine impune acest principiu? Cine a creat principiul? Dacă există un asemenea principiu, atunci acel principiu Îi este superior lui Dumnezeu, căci numai un superior poate impune ascultarea. Dacă există ceva care Îl poate constrânge pe Dumnezeu, acel ceva este mai mare decât Dumnezeu, iar noi ar trebui să încetăm a mai spune: O, măreț Dumnezeu.
O, măreț Dumnezeu, vin înaintea Ta recunoscând natura Ta imensă. Nimeni nu este mai sus decât Cel Mai Înalt și nu merită închinarea mea mai mult ca Tine. Aleluia! Amin.
Umblarea mea zilnică – A. W. Tozer