“Am fost tânăr, și am îmbătrânit, dar n-am văzut pe cel neprihănit părăsit, nici pe urmașii lui cerșindu-și pâinea. Ci el întotdeauna este milos și dă cu împrumut; și urmașii lui sunt binecuvântați.” (Psalmul 37:25-26)
Am auzit de oameni care aveau inima de piatră și erau nepăsători, apoi s-a întâmplat ceva – au fost stârniți și îndurările lor au început să înflorească. Cu Dumnezeu nu a fost niciodată așa. El nu a zăcut niciodată în letargie, fără compasiune, întrucât îndurarea lui Dumnezeu este pur și simplu ce este Dumnezeu. Este necreată și veșnică, fără început și fără sfârșit. A fost mereu și va fi mereu. Când cerul și pământul nu erau încă făcute și stelele erau încă neformate, și totul nu era decât un gând în mintea lui Dumnezeu, El era la fel de îndurător cum este și acum. Anumite lucruri din spațiu s-au distrus. Corpuri cerești au dispărut într-o explozie în urmă cu atât de mulți ani-lumină încât vor trece mii de ani pământești înainte ca lumina lor să înceteze a străluci. Lumina vine încă; undele vin încă, deși sursa lor a încetat de mult să mai fie. Ceva care este infinit nu poate fi mai puțin decât este și nu poate fi mai mult decât a fost. Este infinit, asta însemnând fără margini, nelimitat; nu are nici o măsurătoare pe nici o parte, întrucât măsurătorile sunt lucruri create, iar Dumnezeu este necreat. Îndurarea lui Dumnezeu nu a fost niciodată mai mult decât este acum și nu va fi niciodată mai puțin decât este acum.
Îndurarea Ta, Dumnezeule, este din veșnicie. Eu nu o înțeleg, dar o primesc în viața mea ca dar de preț de la Cel care mă iubește așa cum o faci Tu. În numele lui Isus, amin.
Umblarea mea zilnică – A. W. Tozer
