„În mijlocul acestor făpturi vii era ceva ca niște cărbuni de foc aprinși, care ardeau, și ceva ca niște făclii umbla încoace și încolo printre aceste făpturi vii; focul acesta arunca o lumină strălucitoare și din el ieșeau fulgere.” (Ezechiel 1:13)
Citesc în Ezechiel că serafimii și-au acoperit fața; iar când Moise L-a întâlnit pe Dumnezeu, și-a ascuns fața, căci se temea să-L privească. În Apocalipsa, Ioan, preaiubitul, a căzut la pământ când L-a văzut pe Mântuitor și a trebuit să fie sculat aproape din morți. Pavel a orbit pe drumul Damascului. Fiecare întâlnire cu Dumnezeu a fost de așa natură că omul a căzut cu fața la pământ și n-a mai putut vedea. Ce era lumina care i-a orbit? Era raza cosmică ce coboară de la nu știu ce astru care a explodat sau de la două galaxii care s-au ciocnit, despre care se vorbește așa de mult? Nu, nu, nu – de o mie de ori nu. Era Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov. Dumnezeul care locuia în Rug; Dumnezeul care locuiește în Șechina în prezență, între cele două aripi ale serafimilor. Ce a fost în ziua aceea, în biserica primară, când a venit brusc un sunet din cer ca al unui vânt puternic și a apărut foc ce s-a așezat ca o flacără pe fiecare din ei? Ce a simbolizat și ce putea simboliza decât că Dumnezeu îi însemna și spunea prin aceasta: cu sfințenia Lui aprinsă, sunteți ai mei?
Duhule Sfânt, aplică azi în viața mea focul divin al sfințeniei, care va arde din mine zgură păcatului și mă va aduce în prezența Celui Sfânt. În numele binecuvântat al lui Isus mă rog. Amin.
Umblarea mea zilnică – A. W. Tozer
