„Ochii Tăi sunt așa de curaţi că nu pot să vadă răul și nu poţi să privești nelegiuirea! Cum ai putea privi Tu pe cei mișei și să taci când cel rău mănâncă pe cel mai neprihănit decât el?” (Habacuc 1:13)
Această expresie – “Ochii Tăi sunt așa de curați că nu pot să vadă răul și nu poți să primești nelegiuirea” – m-a fascinat întotdeauna. Iată întrebarea pe care trebuie să mi-o pun: îndrăznesc să consider nelegiuirea mai puțin rea decât o consideră Dumnezeu? Mă pricep să scuz nelegiuirea și să minimalizez caracterul ei oribil. Trebuie să ajung în punctul în care văd nelegiuirea așa cum o vede Dumnezeu și o tratez așa cum o tratează Dumnezeu. Nu mă gândesc să privesc nelegiuirea altora, ci nelegiuirea care bântuie culoarele propriului meu suflet. Una este să arăt nelegiuirea din viața altcuiva și să-i spun ce gândește Dumnezeu despre ea; dar este cu totul altceva să arat nelegiuirea din propria mea viață și să înțeleg că Dumnezeu nu poate privi acea nelegiuire. Mă miră persoana care poate asculta o predică ce prezintă nelegiuirea umanității, ducându-se apoi acasă fără a fi deranjată de ea. Persoana aceea are cunoașterea Celui Sfânt.
Tată, ajută-mă să-mi văd păcatul din punctul Tău de vedere. Nu-mi îngădui să subestimez oroarea păcatului meu. Niciodată să nu mă adaptez la eroarea căii mele, ci să mă sprijin cu putere pe harul Tău. Amin.
Umblarea mea zilnică – A. W. Tozer
