“Dar unul din serafimi a zburat spre mine cu un cărbune aprins în mână, pe care-l luase cu cleștele de pe altar. Mi- atins gura cu el și a zis: “Iată, atingându-se cărbunele acesta de buzele tale, nelegiuirea ta este îndepărtată și păcatul tău este ispășit!” (Isaia 6:6-7)
În încercarea de a-L înțelege pe Dumnezeu și natura Sa, facem adeseori referire la foc. Focul fizic nu este Dumnezeu, iar Dumnezeu ne-a avertizat în legătură cu cultul focului. Nu suntem închinători ai focului, dar recunoaștem că Dumnezeu locuiește în foc. Vechiul Testament abundă de simbolistica focului. În Noul Testament, începe în ziua Cincizecimii, când Duhul Sfânt a venit și S-a așezat pe ei în limbi de foc. Apoi, în Apocalipsa, avem sfeșnicele și focul care stătea pe ele. Ca foc, Duhul Sfânt arde adânc în natura noastră, purificându-ne de tot ceea ce contrazice sfințenia lui Dumnezeu. Focul Duhului Sfânt ne face capabili să fim martori în generația noastră așa cum dorește El să fim. Focul arde numai ceea ce este contrar naturii sfinte a lui Dumnezeu. Focul nu le-a făcut rău celor trei tineri evrei în cuptorul aprins. Deși erau cufundați în foc, când au ieșit afară nici măcar nu miroseau a fum. Oh, avem nevoie de foc azi! Avem nevoie de creștini care sunt așa de înzestrați cu focul Duhului Sfânt încât oamenii să cadă în genunchi strigând: “Sfânt, sfânt, sfânt!”
Te caut, Duhule Sfânt, cazi peste inima mea stearpă și aprinde-o cu pasiune pentru Dumnezeu. În numele lui Isus, amin.
Umblarea mea zilnică – A. W. Tozer
