Când sufletul învață să privească înainte
„Cum dorește un cerb izvoarele de apă, așa Te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule!” Psalmul 42:1
Suferința prelungită are un mod aparte de a ne întoarce privirea spre trecut. Ne amintim zilele în care durerea nu era atât de puternică, relațiile erau mai simple, aveam mai multă putere, iar viitorul părea plin de posibilități. Și, fără să ne dăm seama, putem începe să tânjim mai mult după viața pe care am avut-o decât după Dumnezeu, care este cu noi în viața pe care o avem acum. Psalmistul cunoștea această luptă. Și el își amintește vremurile de altădată, dar în mijlocul durerii face ceva esențial: își îndreaptă setea spre Dumnezeu. „Te dorește sufletul meu pe Tine.” Nu doar după vremuri mai bune, nu doar după schimbarea circumstanțelor, ci după Dumnezeu Însuși. Trecutul poate fi un loc frumos de aducere-aminte, dar devine periculos atunci când încercăm să locuim în el. Dumnezeu nu ne cheamă să ne hrănim sufletul din ceea ce a fost, ci să-L descoperim pe El în ceea ce este. Același Dumnezeu care ne-a purtat ieri este prezent și astăzi și va fi deja acolo când vom ajunge la ziua de mâine. Uneori Dumnezeu nu schimbă imediat împrejurarea care ne doare, dar poate schimba direcția dorinței noastre. În loc să spunem mereu: „Doamne, vreau viața mea de altădată”, putem începe să spunem: „Doamne, în această viață, aici și acum, vreau mai mult din Tine.” Și tocmai aici renaște speranța. Nu speranța că totul va reveni neapărat la ceea ce a fost, ci speranța că Dumnezeu încă poate scrie ceva frumos în ceea ce urmează. Desmond Tutu spunea: „Speranța înseamnă să poți vedea că există lumină în ciuda întunericului.” Nu cere doar întoarcerea zilelor bune. Cere o sete mai mare după Dumnezeul care poate face noi și zilele care vin.
RUGĂCIUNE
Doamne, când sufletul meu tânjește după ceea ce a fost, întoarce-mi privirea spre Tine. Fii izvorul după care însetez și păstrează vie speranța în inima mea. Amin.
Un gând pentru astăzxi – link pentru comandă carte
