Într-o lume tot mai grăbită, individualistă și preocupată de performanță, uităm adesea un gest simplu, dar esențial: mulțumirea. Versetul din Coloseni 3:15 ne amintește o valoare profundă, deopotrivă spirituală și umană: „Fiți recunoscători!”. Însă, cu toate îndemnurile morale și religioase, pare că, astăzi, recunoștința devine tot mai rară. De ce?
1. Graba și automatismul vieții moderne
Trăim într-o eră a vitezei. Totul se întâmplă rapid: comunicăm în mesaje scurte, primim totul „pe loc” – informație, servicii, mâncare. În acest context, începem să vedem binele ca pe ceva normal, nu ca pe un dar. O cafea oferită, un ajutor dezinteresat, o încurajare sinceră devin detalii mărunte, adesea trecute cu vederea. Graba ne orbește și ne face să credem că tot ni se cuvine.
2. Cultura comparației și nemulțumirea permanentă
Rețelele sociale și media promovează adesea un ideal nerealist al succesului, frumuseții sau fericirii. Ne comparăm viețile cu ale altora și ajungem să ne simțim mereu în deficit: nu avem destul, nu suntem destul, nu primim destul. Astfel, apare o atitudine de nemulțumire cronică, care alungă recunoștința. Uităm să vedem ce avem și ne concentrăm pe ce ne lipsește.
3. Egoismul și lipsa empatiei
Tot mai mulți oameni sunt învățați să „se pună pe ei pe primul loc”, ceea ce nu e greșit în esență, dar poate duce la o lipsă de empatie față de eforturile altora. Când nu mai vedem munca, sacrificiul sau bunătatea celorlalți, nu mai simțim nevoia să le mulțumim. Totul devine un „schimb” rece, nu un act de generozitate.
De ce este important să mulțumim?
Pentru că recunoștința ne umanizează. Ea creează legături, repară rupturi, aduce pace, exact așa cum îndeamnă versetul: „Pacea lui Hristos… să stăpânească în inimile voastre”. A spune „mulțumesc” înseamnă a recunoaște valoarea celuilalt, a-ți înfrâna egoismul și a te deschide spre ceilalți. Este un act de smerenie, dar și de noblețe.
În plus, studiile psihologice arată că oamenii recunoscători sunt mai fericiți, mai sănătoși și mai împliniți. Recunoștința cultivă o stare de bine, de acceptare și mulțumire față de viață.
Poate că nu mai știm să mulțumim pentru că am uitat să privim cu atenție. Dar putem (re)învăța. Putem să ne oprim, să apreciem și să rostim simplu, dar sincer: „Mulțumesc.” E un gest mic, dar cu impact uriaș. Așa cum spune și Scriptura, recunoștința nu este opțională — este o cale spre pace, smerenie și comuniune. Fiți recunoscători! Nu doar pentru ceilalți, ci și pentru sufletul vostru.
Cu dragoste, drd. Ciprian Bârsan
