Pe măsură ce trăim, suntem conștienți de realitatea trecerii timpului. Soarele răsare
și apune și am trăit o zi. Un simplu cadran solar poate măsura trecerea unei zile și
poate fi folosit pentru a crea subdiviziuni ale acesteia. Pentru a complica însă
lucrurile, altitudinea soarelui pe cer scade la latitudini mai mari, ceea ce produce
umbre mai lungi decât la latitudini mai joase, astfel încât performanța cadranelor
solare nu este uniformă. În plus, știm că o zi nu are o lungime uniformă. Căci, pe
măsură ce experimentăm în mod regulat prelungirea și scurtarea zilelor, marcăm
trecerea unui an măsurată prin această experiență solară de bază.
Fazele lunii schimbă aspectul cerului nopții pe parcursul unei luni lunare, iar acest
lucru poate fi folosit de asemenea și pentru a marca trecerea timpului. În acest fel,
experiența lunară se adaugă experienței solare. Dar funcționează la un ciclu diferit.
Aliniamentele de piatră preistorice (cum ar fi Avebury, Stonehenge și altele în
Marea Britanie și la nivel global) sunt aliniate după diferitele poziții ale soarelui
și/sau lunii (de exemplu, răsăritul soarelui vara, răsăritul lunii iarna, etc.) în diferite
momente ale anului. În acest sens, ele par a fi calendaristice și au fost aproape
sigur legate de ceremonii sezoniere și activități agricole.
Apoi, există modele stelare, deoarece stelele apar în diferite părți ale cerului în
diferite momente ale anului. Acest lucru a fost observat de oameni din cele mai
vechi timpuri și probabil folosit pentru a marca sezonalitatea și evenimentele
culturale. Se crede că cea mai veche imagine a unui model de stele este cea găsită
sculptată pe o bucată de colți de mamut datând din aproximativ 30.500 î.Hr. Se
crede că reprezintă constelația Orion. Înregistrările babiloniene referitoare la
observațiile evenimentelor cerești datează din aproximativ 1.600 î.Hr. Unele
aliniamente de piatră preistorice pot fi legate de modelele de stele în schimbare pe
cerul nopții. Poporul Borana din Africa de Est a realizat mai târziu un calendar
complex bazat pe observarea clusterelor de stele din apropierea „centurii lui
Orion”.
Anotimpurile se desfășoară după cursul lor anual: iarnă, primăvară, vară, toamnă.
Ultimele frunze cad, apare înghețul și ne dăm seama că iarna a început din nou. A
mai trecut un an. Ei bine, cel puțin acesta este ciclul sezonier din emisfera nordică.
Este, desigur, diferit în emisfera sudică, dar ciclul anual poate fi încă observat.
În alte părți ale lumii, ciclul sezonier natural este diferit; poate fi mai mult sau mai
puțin pronunțat, dar oamenii sunt încă conștienți de trecerea timpului de-a lungul
anului. Și există de asemenea și alte cicluri naturale. Musonul începe și se termină;
iar un ciclu anual trece din nou, măsurat de vânturile și precipitațiile sale. Apoi
sunt înfloririle sezoniere ale plantelor și migrațiile păsărilor și animalelor. Cu toate
acestea, trebuie menționat că în câte „anotimpuri” este împărțit un an este o
organizare umană bazată pe împărțirea fazelor fenomenelor naturale. În plus, toți
vedem (și simțim) că viața umană se schimbă odată cu trecerea timpului. Bebelușii
cresc. Cu toții îmbătrânim!
Pe scurt, trecerea timpului este legată de existența și experiența noastră. Dar cum o
măsurăm este o chestiune destul de diferită. Unitățile pe care le alegem variază de-
a lungul istoriei și în funcție de cultură. Iar diferențele observate în ciclurile solare
și lunare ne amintesc că până și în lumea naturală, trecerea timpului nu este
experimentată uniform în fenomenele naturale.
La începutul unui nou an, devenim din ce în ce mai conștienți de marcarea timpului
în frânturi și etape semnificative. Cu toate acestea, deseori luăm de la sine înțeles
reperele care sunt folosite de propria noastră cultură. O scurtă privire asupra unora
dintre acestea ne va aminti în curând cât de variabile sunt acestea și cum sunt
înrădăcinate în diferite experiențe istorice.
Cum se împarte o zi?
Ciclul natural dictează o zi. Dar nu decide cum îi delimităm cultural trecerea. În
iudaism, ziua următoare începe la apusul soarelui, nu la miezul nopții. Deci, care
este seara „Zilei A” în comunitățile influențate de cultura creștină occidentală (care
s-a îndepărtat de diviziunile evreiești ale zilei) este devreme în „Ziua B” după
socoteala evreiască. În consecință, era important ca Isus să fie îngropat înainte de
căderea nopții, în ceea ce creștinii vorbitori de limba engleză au numit mai târziu
„vineri”, pentru că atunci a început ziua următoare – Sabatul – în ceea ce creștinii
vorbitori de limba engleză au numit mai târziu o sâmbătă.
Conceptul de zi de 24 de ore pare să aibă rădăcini în Noul Regat egiptean (1.550 –
1.070 î.Hr.), deși orele aveau durate diferite. Astronomul grec Hipparchus (decedat
după 127 î.Hr.) a contribuit mai târziu la ideea zilei de 24 de ore, deși savantul
islamic din secolul al XIII-lea, Abū al-Ḥasan al-Marrakushi, este adesea creditat cu
introducerea ideii de ore egale ale zilei.
Am observat că babilonienii au înregistrat modelele de pe cer. Iar acestea au fost
ulterior constituite în diviziuni care influențează sincronizarea comună și
diviziunile calendaristice utilizate și astăzi. Întrucât numărul 60 are mulți divizori,
acest lucru pare să fi dus la decizia babilonienilor de a adopta 360 de zile ca
lungime a anului și acest lucru a fost legat de faptul că soarele se mișcă pe cer, față
de stelele fixe, la aproximativ 1 grad de mișcare în fiecare zi. Sistemul babilonian
de fracții în baza 60 continuă să dea informații referitoare la împărțirea în grade,
ore, minute și secunde. Acest lucru se datorează faptului că este mai ușor de
calculat decât fracțiile alternative care au fost folosite în Egiptul Antic și Grecia
Antică.
Cum este alcătuită o săptămână?
Cea mai mare parte a lumii – datorită globalizării care a avut loc în ultimele trei
secole – funcționează acum având o săptămână care durează șapte zile. Cu toate
acestea, culturile anterioare aveau durate diferite ale săptămâni. Astfel în Egiptul
Antic săptămâna avea 10 zile, iar etruscii din Italia aveau o săptămână de opt zile.
Romanii din antichitate au adoptat acest ultim model, însă, până în secolul al IV-
lea d.Hr., fiind sub influență creștină, au trecut la săptămâna de 7 zile. Acest fapt,
desigur, are la bază cultura evreiască. În anul 321 d.Hr., împăratul Constantin a
decretat ca în Imperiul Roman săptămâna să aibă șapte zile, iar duminica să fie
sărbătoare legală.
Săptămâna de șapte zile a avut o istorie interesantă. Am remarcat deja importanța
sa în iudaism, unde povestea creației din Geneza îl înfățișa pe Dumnezeu creând
timp de șase zile și declarând ziua a șaptea o „zi de odihnă” – Sabatul evreiesc
(Shabbat). Aceasta a fost (și este) ziua săptămânii dinaintea celei marcate ca zi de
odihnă de către creștini. Este o amintire a faptului că învierea lui Isus a avut loc în
prima zi a săptămânii de lucru în iudaism. Aceasta a devenit apoi, pentru creștini,
„ziua de odihnă”. Acesta este un exemplu al modului în care semnificația trecerii
timpului este decisă cultural și se poate schimba în timp. De asemenea și Islamul
funcționează având o săptămână de șapte zile, doar că „ziua congregației” (yaum
al-jum'ah) este vineri.
Alte culturi antice din Orientul Mijlociu (înregistrate încă de la regele Sargon al
Akkadului, în jurul anului 2.300 î.Hr.) venerau numărul șapte ca o divizare a
perioadei de timp.
Ce constituie de fapt un an?
Am văzut deja că la babilonieni anul avea 360 de zile. Babilonienii au conceput, de
asemenea, un an de 12 luni, fiecare lună fiind formată din 30 de zile.
Un model similar, chinezesc, al unui an de 12 luni, cu apariția ocazională a unei
luni a 13-a, poate fi datat în jurul anului 2000 î.Hr. Cu toate acestea, un calendar de
366 de zile (bazat pe mișcările soarelui și lunii) poate fi identificat din aproximativ
3.000 î.Hr. în China. Dar a existat o problemă. Chinezii erau conștienți că acest an
nu era exact și, până în secolul al II-lea d.Hr., și-au dat seama că în ultimii 300 de
ani devenise nesigur.
Problema are rădăcinile într-un fenomen numit „precesiune”. Aceasta este
mișcarea treptată a axei de rotație a Pământului într-un cerc în raport cu stelele
fixe. Înseamnă că durata anului nu este de fapt o perioadă fixă de timp. Acest lucru
a fost recunoscut de astronomi în urmă cu 2.000 de ani.
Romanii foarte timpurii (cei din săptămâna de opt zile) aveau inițial un an de 10
luni. De aceea, numele lor pentru septembrie, octombrie, noiembrie și decembrie
indică faptul că acestea erau lunile 7, 8 (gândiți-vă la caracatița cu opt brațe), 9 și
10, când acum aceste sunt de fapt lunile 9, 10, 11 și 12 într-un an compus din 12
luni. De altfel, romanii s-au extins la un an de 12 luni încă din 713 î.Hr., dar din
moment ce anul lor începea în martie, vechile nume încă funcționau. Anul dura
355 de zile. Cu toate acestea, știau că există o problemă și mai târziu, la fiecare doi
sau trei ani, aveau să adauge anului o lună în plus.
Considerațiile politice („Din punct de vedere politic este mai util să avem un an
mai scurt sau mai lung?!”) au însemnat că acest lucru a fost aplicat prost. Pe la
mijlocul secolului I î.Hr. calendarul oficial se desincroniza cu realitatea
anotimpurilor! Pe scurt, Iulius Caesar a refăcut calculele egiptene, rezultatul fiind
un an de 365 de zile, cu o zi suplimentară adăugată fiecărui an care era divizibil cu
4 (deoarece un an solar era calculat ca având o durată de 365 de zile și un sfert).
Acesta a devenit cunoscut sub numele de „Calendarul Iulian”.
Problemă rezolvată. Ei bine, nu! „Calendarul Iulian” presupune că un an solar
durează 365,25 de zile. Dar, de fapt, un an durează 365,24219 zile! În timp, această
diferență provoacă probleme administrative. În secolul al IV-lea d.Hr., Imperiul –
nou creștinat – a decis ca Duminica Paștelui să cadă în prima duminică, după prima
lună plină după echinocțiul de primăvară (când orele zilei și nopții sunt egale).
Acest ultim eveniment a fost dificil de calculat, așa că s-a decis ca acesta să aibă
loc pe 21 martie a fiecărui an. De-a lungul timpului, această dată a căzut tot mai
târziu în cursul anului, în comparație cu perioada în care căzuse pe vremea lui
Iulius Cezar. Dacă nu s-ar fi făcut nimic în acest sens, Paștele ar fi căzut în cele din
urmă la începutul verii (în mod clar în contradicție cu stabilirea acestuia în
perioada de primăvară).
În 1582, Papa Grigore al XIII-lea a acționat. Calendarul a fost resetat: în acel an
luna octombrie a pierdut 10 zile; după anul 1600 niciun an exact divizibil cu 100
nu ar fi fost un an bisect (cu excepția cazului în care era divizibil cu 400). Pentru
cei care citesc asta și (ca mine) și-ar fi dorit să se fi concentrat mai mult în lecțiile
de matematică, este suficient să spun că (practic) astfel s-a rezolvat problema!
Acesta este numit „Calendarul Gregorian”.
Problema rezolvată în sfârșit? Ei bine, aproape! Datorită faptului că a fost conceput
de un papă, multe biserici protestante și orientale au fost reticente în a-l adopta.
Abia în 1752 Regatul Unit și-a stabilit în cele din urmă calendarul în conformitate
cu sistemul gregorian, luând 11 zile din luna septembrie a acelui an, iar apoi – după
aceea – urmând „Calendarul gregorian”. Pentru alții a fost nevoie de mai mult
timp. Rusia, de exemplu, nu a schimbat calendarul decât după Revoluția din 1917.
În consecință, „Revoluția din octombrie” a bolșevicilor a avut loc la 7 noiembrie
1917 în calendarul modern! De aceea, unele manuale de istorie ale școlii din Marea
Britanie o datează în luna respectivă, în timp ce nicio fabrică de tractoare din
URSS nu a fost numită „noiembrie roșie”!
Legea care a dus în Marea Britanie la trecerea la „Calendarul Gregorian” a decis,
de asemenea, că 1752 va începe la 1 ianuarie. Înainte de aceasta, în multe națiuni
creștine occidentale anii începeau pe 25 martie („Ziua Doamnei”, dată stabilită în
epoca medievală drept „Sărbătoarea Bunei Vestiri”). Până atunci, Anul fiscal din
Regatul Unit începea a doua zi, în 26 martie. În 1758, s-a aplicat și schimbarea de
11 zile din 1752 și au mutat data de început al anului fiscal la 6 aprilie. Din acel
moment așa a rămas. De aceea, Anul fiscal din Regatul Unit nu începe la 1
ianuarie!
Sincronizați ceasurile!
Astăzi luăm de la sine măsurarea precisă a timpului. Și presupunem o uniformitate
a acesteia în zonele orare delimitate. Dar acestea – deși înrădăcinate în realitatea
mișcării pământului – sunt încă construcții artificiale. Noi, în Marea Britanie și
Republica Irlanda, suntem membri ai unui singur fus orar. Dar, soarele nu știe asta.
De exemplu, înainte de secolul al XIX-lea, „Ora locală” (bazată inițial pe cadranele
solare locale) pe teritoriul Marii Britanii a variat: „Ora Oxford” era cu 5 minute în
urma „Orei Greenwich” (adică „Ora Londrei”), „Ora Bristol” era cu 10 minute în
urmă, iar „Exeter Time” a fost cu 14 minute în urmă. Încercați să faceți să
funcționeze o rută de cale ferată pe acel sistem!
În noiembrie 1840, Great Western Railway din Anglia a stabilit o singură oră
standard în rețeaua sa. Până în 1855, „ora feroviară” (care era „ora Londrei”) era
comunicată prin noul sistem telegrafic. Înainte de asta, paznicii de tren foloseau
timpul de la Paddington prin sistem. Până în 1855, 98% dintre orașele și localitățile
din Marea Britanie se transferaseră la „ora Londrei”. Dar a existat și rezistență!
Ceasurile publice din Exeter, de exemplu, au continuat să arate „Ora locală” și
arătau „Ora Londrei” (cu 14 minute înainte) doar prin un al doilea indicator
adăugat la ceasuri! Acest lucru s-a datorat reticenței Decanului Catedralei din
Exeter de a ceda în fața companiilor de cale ferată; şi astfel ceasul catedralei arăta
cu îndârjire ora locală. Abia în 1880, un act al parlamentului a stabilit o oră
uniformă în toată Marea Britanie.
Așa cum începem acest nou an, păstrați un gând pentru mileniile de calcule istorice
care stau în spatele acestor acțiuni (aparent) directe. An nou fericit!
Martyn Whittock este istoric și ministru laic autorizat în Biserica Angliei. Autor,
sau coautor, a cincizeci și șase de cărți, opera sa acoperă o gamă largă de teme
istorice și teologice. În plus, în calitate de comentator și editorialist, el a scris
pentru mai multe platforme de știri tipărite și online și a fost intervievat la
programe de știri și discuții TV și radio care explorează interacțiunea dintre
credință și politică. Acestea au inclus intervievarea pe platformele de știri cu
privire la dimensiunea religioasă a politicii actuale din SUA, a creștinismului și a
coroanei în Marea Britanie și a războiului din Ucraina. Cele mai recente cărți ale
sale includ: Trump and the Puritans (2020), The Secret History of Soviet Russia's
Police State (2020), Daughters of Eve (2021), Jesus the Unauthorized Biography
(2021), The End Times, Again? (2021), The Story of the Cross (2021), Apocaliptic
Politics (2022) și American Vikings (2023).
sursa articol: christiantoday.com
Traducere – Mirabella-Magda Barna