RUGĂCIUNEA CARE ÎŞI ATINGE ŢINTA
„Dar Iacov a răspuns: «Nu Te voi lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta.»“ (Geneza 32.26)
Traducerea pe care a făcut‑o domnişoara Winkworth imnului lui Dessler exprimă energia unui suflet hotărât să găsească nu numai un dar de binecuvântare, ci şi pe Cel care dăruieşte binecuvântarea:
Să pleci, n‑am să Te las! Nu, nu Te las să pleci,
Nici chiar un singur ceas! Rămâi cu mine‑n veci!
Revarsă‑n viaţa mea dureri şi spini, cât vrei!
Fă‑mi tot ce‑Ţi va plăcea! Dar, Doamne, să nu‑mi iei
Un lucru: mâna Ta! La piept vreau să Ţi‑o strâng,
Oricât mă va costa, chiar dacă gem şi plâng!
M‑ai binecuvântat, la rugă mi‑ai răspuns,
Dar, iată, n‑ai plecat. Doar asta mi‑e de‑ajuns.
Ai nevoie de mult curaj să stai singur în prezenţa lui Dumnezeu, să alegi să te retragi pentru o vreme – sau chiar pentru perioade mai lungi de timp – şi să nu mai asculţi nimic în afară de glasul Lui. Pentru asta, îţi trebuie cu mult mai mult curaj decât atunci când eşti pus în postura de a înfrunta împotrivirea unor oameni sau de a lupta cu un duşman real.
A te afla singur cu Dumnezeu este ceva cu totul diferit de închinarea în adunare, înconjurat de fraţi şi de surori. Oricine se îndoieşte de asta nu are decât să încerce şi să spună cu hotărâre, într‑o stare de smerenie: „Nu Te voi lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta”, până nu mă vei primi în sanctuarul prezenţei Tale şi până nu îmi vei vorbi.
Dar, de ce se întâmplă una ca asta? Pentru că în asemenea momente reflectorul prezenţei Lui scoate la lumină cele mai ascunse cotloane ale sufletului omenesc, iar persoana care a avut curajul să ceară o astfel de întrevedere intimă cu Creatorul se va prăbuşi cu faţa la pământ, asemenea lui Daniel: „Eu, Daniel, am stat leşinat şi bolnav mai multe zile” (Daniel 8.27, n.red.). În acele momente tot ce ţine de firea noastră pământească, tot egoismul nostru subtil – care se poate manifesta sub atâtea forme – este cercetat şi alungat din sufletul nostru pentru că nu poate supravieţui în prezenţa Lui. Laudele oamenilor devin asemenea prafului de sub tălpile noastre şi tremurăm efectiv la gândul de a fi cinstiţi de oameni sau de a ni se acorda o oarecare vrednicie în lumea aceasta.
Josephine Butler
Când un om a stat pe stânca
unde curge apa vie
Şi‑a experimentat adânca
şi cereasca părtăşie,
Se va‑ntoarce‑apoi în lume
transformat, nu ca fantasmă,
Răspândind în jur anume
sfânta Cerului mireasmă.
Oameni sfinţi ai rugăciunii
ce ştiu bine meşteşugul
Care smulge stricăciunii
un pământ râvnind belşugul,
Ei prefac, fără‑ncetare,
neagra Plângerilor Vale
Într‑un loc plin de izvoare,
de cântări şi osanale.
Prelucrare de C.M. a unui fragment dintr‑un poem anonim
„Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Cristos.” (1 Ioan 1.3)
Provocări zilnice pentru creștini // Edwin și Lillian Harvey