Când nu eram decât un plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau și în cartea Ta erau scrise toate zilele care-mi erau rânduite, mai înainte de a fi fost vreuna din ele. Ps.139:16
Sunt Petrică Trandafir, născut în ‘66 într-o familie creștină penticostală, în com Piscu Jud.Galați. Noi am fost 6 frați, trei băieți și trei fete. Părinții noștri au fost oameni deosebiți, credincioși Domnului și apreciați de toți cei din jur. Când am început să citesc, prin clasa a ÎI-a, am început cu Biblia, eroii mei fiind Iosif și Domnul Isus. Pe la vârsta de 8-9 ani, deja vorbeam despre Dumnezeu pe unde mergeam și îmi aduc aminte de un bătrân care era dascăl în biserică (sau cantor) și m-a chemat să vorbesc cu el despre credință, ducandu-mă cu Biblia să-l conving că închinarea la icoane nu este bună.
Am avut o inimă plină de dragoste și pentru Dumnezeu și pentru oameni încă de mic copil. Pe aproape toți vecinii de o seamă cu mine, i-am invitat la biserică, unii au acceptat alții însă nu. La școală toți copiii din clasă se fereau de mine pentru că eu nu mințeam, dacă mă întreba dirigintele ceva eu spuneam adevărul. Dar așa cum se întâmplă, anii au trecut și am ajuns la liceu, făceam naveta de acasă până la scoală 30 km cu trenul. Încet, am început să văd altfel lucrurile, am dat piept cu altfel de copii, profesori, și nu am fost suficient de echipat și nici atât de puternic, să rezist unei bătălii de uzură. Am început să ies cu prietenii la film, am început să accept să flirtrez cu lumea. Într-o zi eram cu colegii pe faleza Dunării și o țigancă ghicitoare a venit la noi să ne ghicească. Eu nu am vrut că știam că nu e bine, dar împins de ceilalți, și ca să nu pic de rușine, am întins și eu măna, și țiganca îmi împinge măna înapoi și spune, „tu ai nume de sfinți în familie nu pot să-ți ghicesc”.
Pe la 17 ani plecam în drumeții cu prieteni de-ai mei, și încet am început să fumez…să beau câte o bere, nu mai mergeam la biserică, le spuneam părinților că nu merg din cauza că unii predică una și fac alta… Motive desigur. Dar în tot acest timp chiar dacă începusem să beau, mă simțeam legat parcă de ceva… nu puteam să fac ce vreau, nu eram liber ca și ceilalți care nu aveau nici o limită, și mă gândeam în inima mea că Dumnezeu e de vină, că din cauza Lui nu pot eu să fac ce vreau. La 19 ani am plecat în armată, în București. Acolo, între necunoscuți și tineri de tot felul, am întânlit unul deosebit de toți ceilalți, era din Marca, jud Salaj, pe nume Cocos Marian, baptist, un băiat blând și liniștit. Eu eram la polul opus, răzvrătit la orice, scandalagiu și pus pe rele…și într-una din zile îi spun lui Marian că și părinții mei sunt pocăiți dar că eu sint o răutate și nu mai pot schimba nimic. El foarte blând îmi zice, „și nu ți-e milă de tine ca să ajungi în iad? Cum poți să accepți tu ca ei să meargă în rai și tu în iad?”. Asta mi-a pus capac, mi-a zdruncinat toate teoriile mele, toate proptelele ce mi le făcusem s-au dărâmat deodată. Atunci am hotărât în inima mea că trebuie să mă întorc înapoi, că drumul pe care merg nu e bun. Prima Duminică am plecat cu Marian la biserica Filadelfia.
După aceea am fost mutat într-o unitate de lucru tot în București la fabrica de tancuri. Rămas iar singur, fară nici un ajutor am avut o bătălie intensă între a lăsa lumea și a merge după Cristos. Și cum atunci când vrei să te oprești vine diavolul cu toți acoliții lui și te împinge, am cedat din nou, în băutură și tutun. Într-o zi am fost pus de commandant să vopsesc într-un subsol anti atomic/anti-aerian , închis ermetic având doar ușa deschisă. Eram eu și un alt tânăr civil, și am vopsit aproape tot, cântam că să ne treacă de mirosul puternic, sau pentru că eram drogați de la acel miros, nu știu, ce îmi aduc aminte însă este că colegul meu a ieșit afară că nu mai rezista iar eu am rămas să termin peretele de după ușa. Accidental am închis ușa, care avea o yală automată, și fară aer desigur mi-am pierdut cunoștința. Cât am stat inauntru nu știu, dacă am fost mort iarăși nu știu…ce știu este că m-am trezit cu o lumina puternică în jurul meu, cineva m-a ridicat în picioare, nu am văzut decât mâna aceluia, o mână că o lumină a întins mâna mea pe yală și am deschis. Am strigat cât am putut, „Doamne numai tu m-ai salvat”.
Restul timpului din armată a fost o luptă în care mă vedeam fară putere, învins din nou, când mai bine când mai rău, până am terminat-o. Ajuns acasă, m-am dus să predau carnetul de militar și să iau livretul, acolo m-am intanlit cu un camarad de armată și printre altele îmi spune „hai să bem o bere de rămas bun”. Eu mă duc cu el, mă pun la masă dorind să beau însă parcă nu intra, am încercat din nou dar nu puteam să beau. Ne-am luat rămas bun iar eu m-am oprit în parc cu gândul să merg la cinema să văd un film. M-am așezat pe o bancă și am aprins o țigară Snagov…nu puteam să fumez, am mai încercat o dată și am realizat că nu mai merge, simțeam o greață de la țigară. Atunci, acolo pe bancă, am înțeles că Dumnezeu a ajuns la mine. Am început să plâng, mă uitam în jur să nu mă vadă nimeni, am rupt toate țigările care le mai aveam, le-am aruncat la gunoi, și am plecat acasă, tot cheful pentru a vedea un film sau a face altceva a dispărut. Nu știam cum să ajung mai repede, tremuram de încordare să nu plâng. Când am ajuns acasă m-am încuiat în camera mea și izbucnind în plâns, am mărturisit Domnului toate păcatele mele, m-am predat Domnului atunci, acolo și am promis că Îl voi sluji țoață viață.
După aceea am simțit că am nevoie să cresc spiritual și pentru asta trebuia să găsesc o biserică unde pot crește. Am ajuns la Galați unde am intanlit niște tineri și oameni minunați. Dumnezeu s-a folosit de oameni ca Mihai Dumitrascu, Marian Dumitrascu, pastorul de atunci fratele Iacob Dumitrascu, și mulți alții. În 8 Martie 1988 am fost botezat cu Duhul Sfânt și viața mea s-a schimbat în totalitate. Am fost alt om, născut din nou, trăiam cu bucurie și eram plin de Dumnezeu. Simțeam că clocotește în mine …pe unde mergeam le spuneam oamenilor că Dumnezeu poate schimba vieti, dacă m-a schimbat pe mine poate schimba pe oricine.
Au urmat anii de la Galați unde am lucrat împreună cu tinerii bisericii la constrirea Templului Penticostal Galați, am studiat biblia împreună cu alți tineri, apoi m-am implicat în biserică, am lucrat ca evanghelist în plantare de biserici și am fost ordinat diacon. În 1998 m-am căsătorit, mutandu-ne apoi la Arad. Acolo prin harul lui Dumnezeu am ajuns în biserica Betania, unde am avut onoarea să învăț de la oameni cu o experiență incredibilă, fratele Maris Alexandru, fratele Pavel Tipei (care mi-a fost că un tată) Simon Tomuța și alții.
În 2009 am plecat în Canada cu familia, și aici am ajuns să învăț să rabd și să mă transform, cum nu avusesem acces la material în lb engleză acum devoram pur și simplu tot ce găseam, atât de flămând eram. Dumnezeu a fost cu mine peste tot …mi-a purtat de grijă. Dar am avut și cei mai grei ani din viața. În 6 ani am pierdut 5 persoane foarte dragi mie și asta m-a răpus…am avut luni întregi în care mâncarea nu mai era mâncare pentru mine și somnul era un chin …îmbătrâneam de durere…în câteva luni, de la un păr negru cernit am ajuns alb, și asta m-a făcut să înțeleg că în lume trebuie să învățăm să trăim ca și cum ar fi ultima zi.
Dar cum Dumnezeu nu lasă la nesfârșit durerea El mi-a alinat suferința, m-a ridicat în picioare și m-a asigurat că împreună cu El pe toate le trecem mai ușor. Așa a fost și așa este.
Petre Trandafir
