PRIVILEGIUL RUGĂCIUNII
„Domnul aude când strig către El.” (Psalmul 4.3)
Pentru mine, privilegiul rugăciunii este unul dintre cele mai prețioase lucruri pe care le posed, deoarece atât credința cât și experiența îmi spun că Dumnezeu Însuși vede și răspunde – iar pe seama răspunsurilor Lui eu nu îndrăznesc să fac observaţii critice. Rolul meu este doar acela de a cere. Depinde numai de Domnul dacă îmi dă sau nu ceea ce I‑am cerut, pentru că El știe cel mai bine ce va aduce glorie Numelui Său şi va face bine persoanei mele. Dacă lucrurile ar sta altfel, nici nu așmai îndrăzni să mă rog. În liniștea căminului, în tumultul vieții și al luptei, în fața morții, privilegiul de a vorbi cu Dumnezeu este unul inestimabil.
Prețuiesc mai mult rugăciunea şi pentru că ea nu cere nici un lucru pe care oamenii care merg pe această cale, „chiar și cei fără minte” (cf. Isaia 35.8), să nu‑l poată face; rugăciunea este cea mai simplă expresie a celei mai simple dorințe. Atunci când eu nu mai pot face nimic altceva – nici să văd, nici să aud, nici să vorbesc –, încă pot să mă rog în așa fel încât Dumnezeu să mă audă. Când în cele din urmă voi ajunge să trec prin valea umbrei morții, mă aștept să trec prin ea adâncit în conversație cu Dumnezeu.
––Sir Wilfred Grenfell
Când Îl ai pe Dumnezeu cu tine,
Nu există vreun motiv de groază;
Nimeni şi nimic nu te‑afectează.
Toate‑s bune, clare şi senine.
Prelucrare de C.M. a unei strofe dintr‑un poem aparţinând Maicii Theresa
Când ne bazăm pe organizații, obținem ceea ce pot oferi organizațiile; când ne bazăm pe educație, obținem ceea ce ne poate oferi educația; când ne bazăm pe oameni, obținem ceea ce pot oferi oamenii; dar când ne bazăm pe rugăciune, obținem ceea ce poate să ne ofere Dumnezeu. ––Dr. A.C. Dixon97
Ce har minunat şi ce sfânt privilegiu!
A n‑o recunoaşte n‑ar fi sacrilegiu?
Doar praf şi cenuşă – acesta e omul!
Şi totuşi stă, iată, de vorbă cu Domnul!
Îi spun tot necazul, durere, dorinţă,
Iar El îmi răspunde cu bunăvoinţă;
Ridică povara, mi‑acordă iertare,
Mă bucur de sprijin, obţin alinare.
Deşi sunt un vierme, eu viaţă‑I pot cere,
Căci ruga fierbinte e‑o mare putere:
Pe demoni îi umple de spaimă, de groază;
Prin norii cei negri, dă ghes ca o rază.
Pe sclav îl transformă în prinţ cu satârul,
Prea’Naltul cedează, îi face hatârul!
Căci ruga e luptă cu sorţi de izbândă,
Când inima‑i torţă şi viaţa flămândă.
Acest privilegiu să‑l cred o corvoadă?
Vai, merit asupră‑mi tot cerul să cadă!
Te‑ndură, Părinte, dă‑mi ungerea sfântă,
Făptura‑mi de carne prin cruce‑o frământă,
Străpunge‑mi urechea şi cearcă‑mi rărunchii
Pe‑altarele rugii să‑mi ardă genunchii.
Nu vreau a rămâne nici orb, nici olog:
Învaţă‑mă, Doamne, cum vrei să mă rog!
––Irons 98
Provocări zilnice pentru creștini // Edwin și Lillian Harvey
