PRIVEȘTE ÎN SUS
„Îmi ridic ochii spre munţi… De unde‑mi va veni ajutorul? Ajutorul îmi vine de la Domnul, care a făcut cerurile şi pământul. … Cel ce te păzeşte, nu va dormita.” (Psalmul 121.1‑3)
În aceste prime cuvinte ale unuia dintre cei mai frumoși psalmi ai lui David, sentimentul de noblețe pe care îl încercăm pare să izvorască din faptul că David nu vrea să caute ajutor decât la cea mai înaltă sursă. „Îmi ridic ochii spre munţi… De unde‑mi va veni ajutorul?” Nimic care s‑ar situa mai prejos decât ajutorul lui Dumnezeu nu‑i poate împlini nevoile. De aceea el nu‑și va coborî privirea în văi. Nu va căuta ajutor la oameni, la natură, în muncă sau în plăcere, de parcă vreuna din aceste alternative i‑ar putea oferi alinarea de care are nevoie. „Îmi ridic ochii spre munţi… De unde‑mi va veni ajutorul? Ajutorul îmi vine de la Domnul, care a făcut cerurile şi pământul.”
Sufletul nu este niciodată atât de asaltat de oportunități legate de a fi și a face ca atunci când trece prin suferință. În acele momente, totul depinde exclusiv de direcția în care caută omul ajutorul – sus sau jos. Dacă apelează la trucuri și tertipuri, oportunitatea apărută va fi pierdută. Nu va ieși din situația respectivă mai bun și mai bogat din cauza durerii suferite, ci împietrit, sărăcit și parcă mai mic. Dar dacă se întoarce spre Dumnezeu, ceasul suferinței va deveni un punct de cotitură în viața lui. Oportunitățile i se deschid în fața sa tot aşa cum oceanul se întinde înaintea celui ce a navigat spre el pe apele unui râu.
Sub presiunea unor dureri excesive, oamenii au făcut cele mai bune dar și cele mai rele lucruri, cele mai nobile dar și cele mai josnice lucruri văzute vreodată pe pământ. Totul depinde doar de direcția în care au căutat ajutor în momentele dramatice: în abisuri sau spre piscuri. ––Phillips Brooks
Când negru e cerul şi parcă te‑apasă,
Iar lumea doar gerul în suflet îţi lasă,
Când sumbră e calea şi‑i haos în gânduri
Iar plânsul şi jalea te scot dintre rânduri,
Dureri necurmate ţi‑au fost labirintul
Pe care‑l străbate cu greu suferindul;
Ridică‑ţi statornic privirea spre piscuri
Cu sufletul dornic să scape de riscuri.
De sus, de pe culme, o rază coboară
Şi‑un alt şir de urme începe s‑apară;
Mormântul se schimbă în calmă grădină
În care se plimbă stropi calzi de lumină.
Căci Domnul ascultă toţi fiii ce strigă,
Când lacrima‑i multă şi‑ncepe să frigă;
Credinţa lor vie îi duce la rugă,
Necaz şi urgie sunt puse pe fugă.
Nu‑ţi pierde curajul, creştine, vreo clipă!
Răcnească vrăjmaşul, tu stai sub aripă.
Căci ştii adevărul: în van el se zbate,
Şi paşii, şi părul îţi sunt numărate.
Tu ochii ridică spre ceruri întruna
Şi fii fără frică, când geme furtuna.
Alături de tine mereu va fi Domnul
Veghindu‑ţi prea bine trezia şi somnul.
––Autor necunoscut
Provocări zilnice pentru creștini // Edwin și Lillian Harvey
