Până de curând, definiția căsătoriei în Polonia ca uniune între un bărbat și o femeie părea de neclintit, din cel puțin două motive. În primul rând, articolul 18 din Constituția Poloniei prevede: „Căsătoria, ca uniune între un bărbat și o femeie, precum și familia, maternitatea și paternitatea, se află sub protecția și grija Republicii Polone.” În 2005, Tribunalul Constituțional a interpretat fără echivoc acest articol, stabilind că el definește căsătoria. Tribunalul a afirmat că „căsătoria, ca uniune între un bărbat și o femeie, a dobândit un statut constituțional distinct în dreptul intern al Republicii Polone, în temeiul articolului 18 din Constituție. Orice modificare a acestui statut ar fi posibilă numai prin amendarea Constituției.”
În al doilea rând, Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, care face parte din tratatele europene ce constituie Uniunea Europeană, prevede în articolul 9: „Dreptul de a se căsători și dreptul de a întemeia o familie sunt garantate în conformitate cu legislațiile naționale care reglementează exercitarea acestor drepturi.” Acest articol, aplicat din 2009, avea rolul de a confirma suveranitatea statelor membre ale UE, în ciuda presiunilor crescânde exercitate de diverse grupuri și organizații în ultimele decenii.
Aceste garanții s-au dovedit insuficiente. În 2025, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a analizat plângerea a doi bărbați care s-au căsătorit la Berlin conform legislației germane și au solicitat recunoașterea căsătoriei lor în Polonia. Curtea a decis în favoarea reclamanților, invocând „drepturile de circulație și de ședere”. Pe 14 mai, Curtea Supremă Administrativă a Poloniei a integrat această hotărâre în jurisprudența sa, semnalând că Constituția Poloniei nu reprezintă cea mai înaltă autoritate juridică și că decizia judecătorilor europeni prevalează asupra acesteia. Instanța a ignorat hotărârea Tribunalului Constituțional privind articolul constituțional referitor la căsătorie și a susținut că acesta nu exclude posibilitatea existenței altor forme de căsătorie.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene a argumentat că un stat poate refuza înregistrarea certificatului de căsătorie al unui cuplu de același sex emis legal într-un alt stat membru „atunci când există alte mijloace în primul stat membru prin care persoanele de același sex pot obține recunoașterea căsătoriei lor de către terți”. Totuși, nu poate refuza dacă nu există astfel de mijloace. Pe scurt, un stat poate refuza să recunoască o căsătorie între persoane de același sex încheiată într-o altă țară — dar numai dacă recunoaște deja o astfel de căsătorie. Aceasta nu este o distincție juridică, ci o contradicție.
Judecătorii au ajuns la această concluzie ignorând articolul 9 din Carta Drepturilor Fundamentale și adoptând premisa absurdă potrivit căreia libertatea de circulație și de ședere privează statul de posibilitatea de a-și proteja instituțiile fundamentale și normele morale. În acest caz, o persoană venită din Germania pentru a se stabili în Polonia a primit puterea de a obliga instituțiile poloneze să adopte anumite aspecte ale legislației germane. Până acum se aplica principiul opus: cei care își exercitau dreptul la liberă circulație și ședere trebuiau să accepte instituțiile țării în care se stabileau.
Apărătorii acestei hotărâri au argumentat că statele membre păstrează în continuare competența de a defini instituția căsătoriei, întrucât obligația rezultată din hotărârea Curții de Justiție privește doar recunoașterea efectelor juridice în contextul dreptului Uniunii Europene. Acest argument este lipsit de substanță, deoarece efectul juridic este că mariajele între persoane de același sex vor fi recunoscute în Polonia, în timp ce Constituția Poloniei și articolul 9 din Carta Drepturilor Fundamentale, care aveau scopul de a proteja Polonia împotriva unor astfel de consecințe, au devenit practic lipsite de valoare.
În 2023, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, examinând un alt caz, a ajuns la o concluzie similară privind necesitatea recunoașterii căsătoriilor între persoane de același sex în Polonia, invocând de această dată articolul 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului: „Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale.” Prin emiterea acestei hotărâri, Curtea a recunoscut implicit că definiția familiei din acest articol include și căsătoriile între persoane de același sex, aceasta fiind chiar problema centrală a cauzei. Acest lucru echivalează cu un raționament circular: instanța și-a tratat concluzia ca pe o premisă.
Invocarea dispozițiilor privind nediscriminarea pentru a contesta caracterul exclusiv al căsătoriei ca uniune între un bărbat și o femeie comite aceeași eroare logică. O interdicție generală a discriminării nu poate implica faptul că exclusivitatea căsătoriei ca uniune între un bărbat și o femeie constituie discriminare împotriva căsătoriilor între persoane de același sex, decât dacă se presupune existența unui drept universal la căsătorie și faptul că noțiunea de căsătorie este una deschisă oricărei redefiniri.
Asistăm la o degradare progresivă a legii, iar argumentele juridice devin din ce în ce mai sofisticate. Zelul pro-european a transformat instanțele europene în tirani care impun o agendă de stânga statelor membre ale Uniunii Europene. Constituțiile naționale — considerate cândva sacrosancte — sunt acum puse deoparte după bunul plac al judecătorilor europeni.
Traducere: Geanina Gula
Sursă articol: First Things
