“Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul cel Viu; când mă voi duce și mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu?” (Psalmul 42:2)
Un lucru pe care nu-l voi accepta, și nici măcar tolera, este ca cineva care nu-L cunoaște cu adevărat pe Dumnezeu să-mi spună cum să mă închin lui Dumnezeu. Închinarea mea la Dumnezeu începe în genunchi, cu inima deschisă și inima tânjind după Dumnezeu. Refuz să-l urmez pe poetul naturii care mă învață cum să mă închin lui Dumnezeu. Știu că ei văd lucrurile din punct de vedere omenesc. Sunt sigur că sunt multe de câștigat din meditație și consolidarea imaginii de sine, cu tot ce le însoțește, dar nu vreau să am nimic de-a face cu ele. Închinarea mea începe cu Dumnezeu. Este Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov, nu Dumnezeul filozofilor, savanților, poeților sau muzicienilor. Eu nu sunt împotriva sentimentelor, dar sentimentele de sine stătătoare pot fi destul de periculoase. Sentimentele se pot înșela. Însă produsul final, dacă îi pot spune așa, este un sentiment copleșitor al prezenței lui Dumnezeu. Spuneți-le sentimente, dacă vreți, dar sentimentul se concentrează pe prezența lui Dumnezeu. Sentimentele nu mă vor aduce niciodată în prezența lui Dumnezeu, și aici facem o greșeală. Oricine ne poate manipula sentimentele ne controlează închinarea. Eu Îl vreau doar pe Dumnezeu în această calitate în viața mea.
Tată drag, întorc spatele tututor lucrurilor și tânjesc după Tine și plinătatea prezenței Tale în viața mea azi. Condu-mă; condu-mă la pâraie răcoritoare ale harului Tău. În numele lui Isus, amin.
Umblarea mea zilnică – A. W. Tozer
