Din mii de falnice regine / Ce stăpâneau peste pământ / A fost aleasă o fecioară / Să nască Prunc din Duhul Sfânt.
Versurile poetului-martir Vasile Voiculescu ne prezintă împlinirea unui oracol printr-un miracol. Găsim, aici, relația tipologică dintre vechiul și noul legământ. Crăciunul e starea de excepție, adică povestea nașterii Pruncului Divin dintr-un trup virginal, profețită de Isaia. Caracterul unic al acestei partenogeneze permite o ungere cu totul specială a Hristosului și, mai ales, anticipează victoria, la capătul înfruntării între între Irod tiranul și Dumnezeu Suveranul, între lumina Stelei și bezna nopții, între frigul iernii și căldura ieslei, între ordinea Cuvântului întrupat și haosul violenței dezlănțuite, între cultul morții și cultura vieții.
Orice erou își recunoaște darul excepțional, ia decizii curajoase și îi conduce pe semeni către un tărâm necunoscut. Cu atât mai mult, nașterea lui Hristos nu e un eveniment oarecare, ci un miracol care ne învăluie feeric, o taină de-o cosmică întindere, așa cum spunea părintele Andrei Scrima.
Povestea de Crăciun ne cheamă pe toți să ne asumăm un destin inconfundabil: să nu fim roboți optimizați digital, ci persoane unice și irepetabile. Iată de ce trebuie să ne înnoim gândirea, să părăsim reflexele gloatei și să ne schimbăm limbajul, devenind noi înșine eroi ai poveștilor noastre de viață. Mai credem oare-n visele copilăriei? Mai avem îndrăzneli, năzuințe sau gânduri supra-firești sau ne-am resemnat prematur, băltind nefericiți în mlaștina mediocrității?
Colindele acestui anotimp încântă inimile celor care văd lumea cu ochii Mariei, care spune da chemării îngerului, la Bunavestire, pentru că nu este o femeie obișnuită. Excepția umană atrage excepționalul divin. Puritatea fetei crescută-n Templu atrage ocrotirea Duhului. Alchimia divină produce un paradox dogmatic, tâlcuit de Atanasie al Alexandriei, Părinții capadocieni și, mai târziu, lămurită de învățații Sinodului de la Calcedon (451): rămânând ceea ce era, Logosul se face ceea ce nu era, adică om. Iată sensul teologic al întâmplărilor din Betleem.
Există, însă, și lectură antropologică a minunii.
Mai întâi, nașterea oricărui copil e proba faptului că Dumnezeu ne iubește. De ce? Pentru că pruncii sunt oferta unui viitor nemeritat. Prin cei mici, oamenii mari primesc o nouă șansă: darul iubirii naturale, dar și perspectiva morală a unei îndreptări, pe lângă promisiunea unei moșteniri. Ocrotind nașterea de prunci, orice neam se conservă biologic și rămâne șlefuitor al timpului în așteptare.
În cazul lui Iisus, numit și Emanuel, Pruncul divin depășește cu mult așteptările mamei și ale tatălui adoptiv. Prin întreaga Lui viață și povață, Iisus a schimbat destinul umanității. Vedem cum până și o banală cronologie se măsoară printr-o convenție unanim agreată, adicând plecând de la Nașterea Domnului. Știm că la 25 decembrie 2022 ani au trecut 738.030 de zile sau, altfel spus, 63 de miliarde de secunde de la primul scâncet, plâns ori gângurit al Pruncului divin. Fiecare pașaport, buletin sau document administrativ se raportează la apariția Eroului capabil să înfrunte întunericul și tirania.
Prin viața și povața lui, Cuvântul întrupat ne-a dăruit o lume construită pe temelia iubirii și a adevărului, pe respectul libertății și al demnității fiecărui om. Pe fundamentul acestor valori tari s-a născut cea mai puternică civilizație a lumii: Occidentul unde fiecare persoană, indiferent de vârstă, etnie sau crez, capătă o valoare intrinsecă (de aici și prezumția de nevinovăție). Protejarea vieții ar putea redeveni un reper central în societatea noastră.
Când un prunc se naște, suntem chemați la sărbătoare. Praznic luminos, strălucind frumos… Privind spre păstori, redescoperim harul simplității. Căutând spre pilda îngerilor, putem recâștiga darul bucuriei. Deși nu-i deloc ușor, merită să intrăm în corul binecuvântărilor cerești.
Povestea Nașterii capătă frecvent o alură sentimentală și e rostită pe tonuri elegiace. Ceea ce omitem, în chip regretabil, este natura violentă a istoriei în care Fiul Tatălui survine. Iisus Hristos e un personaj istoric, nu vreo proiecție a imaginației, precum zeitățile grecești. Mesia apare după lungi tribulații, așteptări intense și profeții precise. E ca și cum suferința reprezintă obolul pentru popasul veșniciei în penumbra veacului.
Crăciunul, deci, recapitulează istoria sacră a poporului ales și ne vorbește, inevitabil, despre război și pace, despre violența tiranilor și inocența copiilor, despre exil și repatriere, despre iubire și resentiment. Sătul de amintirea conflictelor cu filistenii și asirienii, Profetul Isaia (cap. 9, vs. 5) anunță venirea lui Mesia ca „Domn al păcii”. Și El vine, primind dinspre magii Persiei daruri alese: aur, smirnă și tămâie. Savanții au văzut, așadar, regalitatea Pruncului Iisus care domnește peste întreaga umanitate prin mesajul improbabil despre importanța reconcilierii.
Obsedați de orgolii politice și posesiuni teritoriale, oamenii pământii ai Pământului au uitat astăzi chemarea Cerului, care ne oferă tuturor protecție și acoperământ. Micimea poftelor amplifică, uneori, maximalismul pretențiilor de înstăpânire asupra celorlalți.
Ce-ar fi să ne regăsim omenia? Cât ne-ar costa să revenim la bunul simț, la cordialitate și amenitate, la deschiderea sufletească față de Celălalt, indiferent de limbă, etnie sau identitate tribală? Oare nu s-ar petrece, instantaneu, un miracol?
Contrar bănuielilor exprimate de unii comentatori, Nașterea Regelui Hristos (petrecută la marginea marginii Imperiului Roman) chiar n-a fost anunțată la televizor, nici validată de serviciile fact-checking ale Facebook sau confirmată de-un birou de presă.
Iisus, în schimb, a stârnit rapid gelozia Irozilor și nerozilor vremii. Paranoia puterii s-a descătușat nemilos asupra pruncilor de nici doi ani. Împreună cu Maria și Iosif, Pruncul a primit statut de refugiat. Unde? În Egipt. Familia Sfântă pleacă-n țara care amintea evreilor de persecuția lui Faraon. Traseul lui Moise trebuia parcurs simbolic, pentru că nimic din ceea ce nu-i asumat nu-i vindecat.
Pacea Crăciunului nu vine, așadar, dintr-un refuz al istoriei sau dintr-o condamnare a vieții sociale. Hristos iese dintr-o grotă, nu intră într-o peșteră ca să arată lumii că există o Cale. Cum obținem noi, astăzi, liniștea stăruitoare? Negând realitățile politice dezagreabile? Refuzând confruntarea minciunii cu argumentele adevărului? Oare mai auzim noi glasul Mielului în zgomotul reclamelor și-n uruitul armelor? Putem asculta șoapta lui Dumnezeu când prăbușim limbajul într-un ocean de bârfă, calomnie sau bavardaj?
Am putea accepta asceza tăcerii? Sau măcar posibilitatea strict teoretică de-a nu avea mereu dreptate? Ne-ar putea trezi smerenia Celui care se naște, trăiește și moare într-o necuprinsă modestie, asumând principiul autolimitării? Suntem oare dispuși să cădem pe gânduri, să ne îndoim de propriile certitudini?
Crăciunul ne invită la schimbarea minții, altfel spus: metanoia (mai tare decât Metaverse). Și dacă am învăța să tăcem, atunci poate am asculta glasul conștiinței și plânsul țâncilor nevinovați. Dacă am încerca să ne rugăm, am înțelege cum doar isihia anunță despătimirea.
Heraclit filozoful credea că războiul este tatăl tuturor lucrurilor, dar Biblia ne învață că omul a fost așezat într-o grădină pentru a contempla frumusețea creației.
Crăciunul readuce Edenul în casele fiecăruia dintre noi. E sărbătoarea care trezește starea de mirare și uimire a copilului din noi, coborând direct din poezia plimbărilor lui Nicolae Steinhardt prin mahalaua Pantelimon a Bucureștiilor, răscolind amintirea colindelor, a cozonacilor şi a turtelor, dar și pagini adânci din Charles Dickens și relatările despre Hristos, Mîngîietorul şi Odihnitorul, Cel care ne-a făgăduit că ne va tămădui de rele, scîrbe, păcate şi dureri, la care se gîndesc eroii lui Cehov din Unchiul Vania.
Poate că imaginile copilăriei s-au stins în templul memoriei noastre afective. Chiar și așa, la capătul celor mai scandaloase rătăciri, fiul risipitor știe că Tatăl răbdător îl așteaptă într-o casă plină cu merinde. Crăciunul e timpul special al împăcării, al reconectării intime și al iertării discrete.
Unde ne reconciliem unii cu alții? În familie, lângă brad, adică lângă Pomul Vieții, cel care unește Cerul și Pământul în geografia uitată a paradisului pierdut.
Crăciunul, așadar, e Șabat și ospitalitate; calm și seninătate; masă îmbelșugată, pâlpâitul lumânării și miros de cetină curată. Crăciunul evocă, în cuvintele sfântului Maxim Mărturisitorul, „odihna pururea mişcătoare” a Dumnezeirii care-și oferă, în ziua a şaptea, șansa recreației. La Betleem, „dreptatea şi pacea s-au sărutat” (Ps. 84, 11): ca într-o liturghie cosmică, cântarea păstorilor, doxologia îngerilor și suspinul Mariei întâlnesc răsuflarea dobitoacelor dimpreună cu respirația firavă a Pruncului Iisus.
Crăciunul ne tihnește și ne odihnește, nu doar pentru că întâmpinăm sărbătoarea obosiți de truda zilelor de peste an. Crăciunul este o revenire acasă și ne descoperă adevărata natură a omului, condiția noastră de fii și fiice ale Celui Prea-Înalt. Există adâncimi care luminează și superficialități care întunecă; există gânduri care pot ridica sufletul în tăcere și griji sufocante care produc agitație, zgomot, hărmălaie. Poate că îngerii buni vor, în zilele de Crăciun, să ne împrumute aripile ocrotitoare pentru ca noi, muritorii, să prindem avânt către văzduhul laudelor sfinte și al fericitelor cântări, lipsite de răvășitoare melancolii și insurmontabile tristeți.
Steaua magilor vestește, în plină beznă a istoriei, lumina noului Adam. Nașterea Domnului propune o restaurare ontologică, o reamenajare a modului nostru de-a fi.
Miracolul din Betleem ne invită și la o stare de armistițiu cu semenii noștri, dar fără garanții de securitate economică și militară. Mai mult decât faimoasa „pax et concordia” proclamată de Cicero ca ideologie fondatoare pentru Imperiul Roman, pacea Mântuitorului se obține nu prin semnarea unor tratate de neproliferare a armelor, ci mai curând prin acordul inimilor care bat în același ritm sacru al dragostei.
Pacea nu-i nici semnul oboselii sufletești, nici proba unei somnolențe metafizice, ci darul iertării semenilor prin puterea de necuprins a Infinitului divin. Căutarea unei detensionări nu-i vreun calcul machiavelic, nici reflexul omului fricos, ci rezultatul cercetării harului divin, crescut mereu pe solul libertății. Pacea începe prin gândul revederii semenului tău într-un dincolo al veșniciei, așadar posibilitatea saltului din istorie către eshatologie.
Într-o lume schilodită de orgoliile marilor puteri, Crăciunul ne invită să ieșim din logica răzbunării și delirul escaladării violenței. Dragostea pune capăt resentimentului paranoic și disprețului înverșunat, exploatării diabolice și propagandei urii. În același timp, Crăciunul nu evocă vicleana toleranță experimentată ca indiferență față de bine și rău.
Frumusețea Pruncului rezidă-n puterea unui zâmbet cald și inocent. În locul privirilor încruntate ale răufăcătorilor, Iisus își oferă surâsul ca leac și izvor de împrospătare spirituală. Dacă ideologiile minciunii alimentează instinctul animalic și justifică abuzul sau crima, Dumnezeu-Omul vine să șteargă o lacrimă de pe obrazul copiilor orfani, rămași fără tată, fără mamă, sau fără un frate.
„Slavă întru cei de Sus, pe pământ pace, între oameni bunăvoire” – sunt cuvintele rostite de îngeri la Betleem, dar şi-n inimile a milioane de creștini care se roagă pentru încetarea războiului cel dintre noi.
Vine Crăciunul, cea mai bună veste din anul care aproape a și trecut. În zadar? Nicidecum.
Să nu oprim nașterea de eroi.
Să nu omorâm visul copilăriei.
Să nu renunțăm la luptă.
Să nu uităm drumul către casă.
Sărbători fericite!
