“Niște voievozi mă prigonesc fără temei, dar inima mea nu tremură decât de cuvintele Tale. Mă bucur de cuvântul Tău ca cel ce găsește o mare pradă. (Psalmul 119:161-162)
Încercând să înțeleg ce au fost trezirile de-a lungul timpului, am ajuns la această concluzie: trezirile au reprezentat o conferire bruscă a duhului de închinare, când oamenii I se închină lui Dumnezeu și duhul închinării vine subit peste ei. Nu este ceva la care poate ajunge omul, ci este ceva conferit de Dumnezeu; și acolo unde este prezența Sa veți avea imediat o trezire. Închinare este întotdeauna rezultatul prezenței lui Dumnezeu. Ceea ce poți explica nu mă va copleși niciodată în mod extraordinar, nu mă va umple niciodată de uluire, minunare și admirație. Prezența acelei taine străvechi, a acelei măreții negrăite pe care filozofii au numit-o mysterium tremendum, dar pe care noi, care suntem copiii lui Dumnezeu, o numim “Tatăl nostru care ești în ceruri”, ar trebui să fie prezentă în biserică în ziua de azi. Fără ea, nu poate exita închinare autentică. Numai închinarea care izvorăște din copleșitoarea prezență manifestată a lui Dumnezeu este acceptată pentru Dumnezeu și Tatăl nostru Isus Cristos.
Tânjesc, Măreție din înalt, ca binecuvântata Ta prezență să mă copleșească până la punctul închinării și venerării tăcute. Cuvântul Tău scump mă lasă fără grai. În numele lui Isus. Amin.
A. W. Tozer – Umblarea mea zilnică
