Dumnezeu este locul tău de adăpost – de Florin Ianovici

Ai fost întrerupt într-o discuție și tot tu ți-ai cerut scuze?

Ai fost prezent la vreo întâlnire, iar la sfârșit cineva a exclamat: aaa erai și tu aici…?!

Te gândești des că vrei să dispari pur și simplu?

Îți spui deseori: nu contez pentru nimeni?

Se întâmplă să te simți blocat, panicat în fața unor provocări?

Ai pierderi de memorie inexplicabile?

Ai avut momente când te-ai gândit că ești ascultat din obligație?

Ai sentimentul că ai trecut pe lângă viață, că profesia ta este o greșeală, că viața ta e eșec?

Ai început să te temi până și de cele mai mărunte lucruri?

Simți cuvintele celor din jur ca un ciocan care se plimbă amenințător?

Îți simți inima ca o rană care ustură până și al o simplă adiere de vânt?

Toate acestea au un nume. Specialiștii îl numesc sentimentul de inadecvare. Bătrânii noștri spuneau: nu își găsește locul nicăieri. Tu ești prea copleșit ca să îl numești în vreun fel.

Cel mai ușor este să privim cu mânie spre lume și să spunem: ce rea este. Nu spun că nu ai dreptate, ci spun doar că arătând cu degetul, nu se va schimba nimic în viața ta.

Ne gândim cu amărăciune la familia din care am venit și regretăm că nu am avut părinții pe care i-am fi meritat. Problema este că în timp ce tot colindăm pe ulițele trecutului am ajuns într-o fundătură a prezentului. Tot fugind în trecut nu mai faci niciun pas înainte.

Suntem supărați pe guvern, pe biserică, pe prieteni. Nimeni nu înțelege cu adevărat prin ce treci tu. Știu că îți este greu, dar încerc să te ajut să înțelegi că nimeni nu este dator să îți construiască fericirea.

Cumpărăm mai multe haine.

Mâncăm mai mult.

Ne îngrijim mai mult.

Vorbim mai mult.

Căutăm concedii mai luxuriante.

Ne fălim cu telefoane scumpe.

Toate acestea sunt în zadar. Oricât dulce omenesc ai consuma, amarul e mai mare după. Niciun lucru pământesc nu poate suplini sentimentul de împlinire pe care ți-l dă iubirea.

Tu ai nevoie de o pereche de brațe care să te țină zdravăn. Orice mână omenească obosește. Orice umăr de om se prăbușește. Doar Tatăl tău ceresc te poate purta din tinerețea ta până la căruntețele tale. El e singurul care te sprijinește ca să nu aluneci, să nu cazi.

Tu ai nevoie de un glas care să îți vorbească. Nu din când în când, ci atunci când sângerezi. Nu când are chef sau dispoziție, ci oricând. O singură voce se poate înălța clipă de clipă peste tăcerile tale: cea a Părintelui îndurărilor. El e singurul care nu tace în durerile tale.

Tu ai nevoie de o dragoste care să nu trădeze, care să nu cântărească în funcție de comision. Tu ai nevoie de o dragoste care să lumineze tot lăuntrul tău, o dragoste care să îți dea puterea de a păși înainte, de a te ridica la drum plin de încredere. O singură iubire știu că nu apune: dragostea lui Dumnezeu, dragostea Golgotei unde nu ești vândut, ci cumpărat cu preț de sânge.

Tu ai nevoie de un adăpost unde să fii ocrotit în vreme de furtună. Nu un lacăt mai mare va rezolva nesiguranța zilei de azi. Chiar dacă ai avea poziție, faimă și bani, nu poți opri boala sau necazul să te copleșească. Există un singur loc sub soare unde ești pe deplin ocrotit: Dumnezeu.

Te rog fierbinte să te întorci cu toată inima spre Dumnezeu.

Te rog stăruitor să înalți o rugăciune și să-i spui Lui tot necazul tău.

Te îndemn să le pui pe toate în mâna lui Dumnezeu.

Te rog să crezi că Dumnezeu te iubește cu o dragoste veșnică.

Rostește împreună cu mine: “Pe Dumnezeu se întemeiază ajutorul şi slava mea; în Dumnezeu este stânca puterii mele, locul meu de adăpost.” Psalmii 62:7

Fii deplin binecuvântat.

Sursa: Florin Ianovici