SĂ NE DOVEDIM DRAGOSTEA
„Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El Şi‑a dat viaţa pentru noi; şi noi, deci, trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi. Dar cine are bogăţiile lumii acesteia, şi vede pe fratele său în nevoie, şi îşi închide inima faţă de el, cum rămâne în el dragostea de Dumnezeu?” (1 Ioan 3.16‑17)
Nu putem umbla cu Cristos și în același timp să avem inimile mici, deoarece inima Lui a îmbrățișat lumea întreagă și s‑a frânt pentru răscumpărarea ei. Nu putem umbla cu Cristos și, totodată, să avem inimi reci și împietrite, deoarece dragostea Lui ne obligă și ne umple sufletul de simpatie și milă.
Autor necunoscut
Un credincios care are ungerea Duhului Sfânt îl înțelege cât se poate de bine pe misionarul David Brainerd, care a declarat: „Tânjesc să fiu o flacără ce arde necontenit în slujba lui Dumnezeu, să propovăduiesc Evanghelia și să zidesc Împărăția lui Cristos până în ultima clipă a vieții mele.”
Dorința aceasta izvorăște din experiența iertării, dar nu se transformă într‑o pasiune care face să ardă sufletul ca un cuptor aprins decât atunci când dragostea îl umple până la refuz.
Picioarele lui Isus au făcut întotdeauna paşi grăbiţi către cei pierduți. Inima Lui mare s‑a aplecat mereu asupra celor orbiţi de întunericul fărădelegii și morți din punct de vedere spiritual. Drept consecinţă, este foarte normal ca plinătatea dragostei noastre față de Cristos să ne pună în armonie cu această pasiune dominantă a sufletului Său sfânt, și astfel pașii noștri să se îndrepte în permanență spre oamenii pierduţi.
Este o greșeală gravă să‑și imagineze cineva că a atins un înalt nivel de viaţă spirituală câtă vreme respectivul nu simte impulsul de a întinde mâna spre păcătoșii care mor în păcatele lor în preajma lui. Extazul şi încântarea care îl determină pe un muritor să stea liniștit și să se bucure în mod egoist de euforia dragostei divine în loc să se implice pentru a transmite şi altor persoane bucuria respectivă nu sunt decât reale contrafaceri.
Daniel Steele
Ah, ce măreţ e focul pasiunii
Ce arde‑n pieptul celui plin de milă!
Ah, ce sublim e focul rugăciunii,
Când porţi poveri mai mult ca o cămilă!
Ah, ce cuptor e duhu‑n care arde
O dragoste de oameni pururi vie!
Dar toate‑acestea nu‑s lumeşti stindarde,
Ci au în Domnul vieţii obârşie.
Prelucrare de C.M. după un fragment dintr‑un poem scris de Amy Carmichael
Să nu‑mi imaginez vreodată că am râvna Evangheliei înainte ca inima mea să nu fi ajuns plină până la refuz de dragoste pentru toți oamenii din lume.
Henry Martyn
Adoniram Judson s‑a dus să lucreze ca misionar în Burma. Era atât de mistuit de dorința de a le predica băştinaşilor Evanghelia încă înainte de a învăța limba, încât s‑a dus la un birmanez și l‑a îmbrățișat. Omul s‑a dus acasă și le‑a spus tuturor că a văzut un înger. Cristosul cel viu strălucea cu atâta putere pe chipul lui Judson, încât oamenii au început să îi spună „domnul Față de slavă”.
Când lucrătorii creștini vor ajunge să cunoască în mod real dragostea care izvorăşte din Dumnezeu, Evanghelia va deveni irezistibilă.
Provocări zilnice pentru creștini // Edwin și Lillian Harvey
