„Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii, ci are o îndelungă răbdare pentru voi și dorește ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă.” (2 Petru 3:9)
Când meditez la harul lui Dumnezeu, îl găsesc a fi incomprehensibil de minunat și o plenitudine copleșitoare de bunătate și bunăvoință din partea lui Dumnezeu. Dacă fiecare țânțar din toate ținuturile mlăștinoase din lume ar fi păcătos, și fiecare stea din cer ar fi păcătoasă, și fiecare grăunte de nisip de pe țărmurile celor șapte oceane ar fi păcătos, harul lui Dumnezeu i-ar putea înghiți pe toți. Eu mă bazez pe cuvântul care spune că unde păcatul abundă, harul abundă și mai mult. Cred asta frații mei. Președintele nu știu cărui seminar m-a definit drept “sanctificaționist legalist”. Știu ce înseamnă acești termeni, doar că nu știu ce a vrut să spună omul acela când i-a folosit în privința mea. Îngăduiți-mi să clarific lucrurile și să spun următorul lucru: esențialmente, filozofic, teologic, practic și experențial, eu sunt un credincios în harul lui Dumnezeu. Cum ar putea spera vreodată un om așa de netrebnic și de rău ca mine să primească ajutor despărțit de harul lui Dumnezeu? Iată diferența. Păcatul poate fi măsurat. Adică are un început și un sfârșit. Pe de altă parte, harul este nelimitat, nemărginit și infinit. Păcatul meu nu epuizează în niciun fel uluitorul har a lui Dumnezeu.
Doamne Isuse, scump miel a lui Dumnezeu, cum Îți cântă inima mea laudă! Harul Tău, care Te-a dus la cruce, a fost mai mare decât suma totală a tuturor păcatelor mele. Îți mulțumesc pentru ce ai făcut pentru mine. Îți dedic ziua de azi. Amin.
Umblarea mea zilnică – A. W. Tozer
