“Împlinește-Ți făgăduința față de robul Tău, făgăduința făcută pentru cei ce se tem de Tine.” (Psalmul 119:38)
Odată, după o ploaie, Ralph Waldo Emerson se plimba pe câmp. Soarele sclipea în băltoacele de pe pajiște. Dintr-o dată, mintea sa a fost înălțată într-un loc plin de atâta fericire încât l-a năpădit frica. A mărturisit că era așa de fericit încât la apucat frica. Emerson nu a fost decât un păgân; și mare parte a închinării din această vreme nu este decât poezie păgână și cult al naturii. Religia are multă poezie în ea. Mie îmi place poezia dacă este de calitate, dar problema este să găsești versuri de calitate. Religia dă naștere poeziei mai mult decât orice altă ocupație a minții. Și mai sunt multe lucruri foarte frumoase în religie. Existe o mare delectare în contemplarea divinului și a sublimului. Concentrarea minții asupra adevărului aduce întotdeauna cu sine o mare delectare. Acesta este cultul naturii. Bineînțeles că natura poartă cu sine un sentiment de frumusețe și euforie. Mie îmi place să ies în mijlocul naturii și să petrec un timp în liniște. Nu este nimic greșit în asta. Problema apare când oamenii confundă cultul naturii cu adevărata închinare.
Vin la Tine Tată, știind că adevărata mea bucurie vine de la Tine. Prezența Ta este marea desfătare a vieții mele zilnice. Mă rog în numele lui Isus. Amin.
Umblarea mea zilnică – A. W. Tozer
