“Preoții stăteau la locul lor; și tot astfel și leviții, cu instrumentele făcute în cinstea Domnului de împăratul David pentru cântarea laudelor Domnului, când i-a însărcinat David să mărească pe Domnul, zicând: “Căci îndurarea Lui ține în veac!” Preoții sunau din trâmbițe în fața în fața lor. Și tot Israelul era de față.” (2 Cronici 7:6)
La fel ca multor oameni, și mie îmi place muzica religioasă. Unii confundă muzica religioasă cu adevărata închinare, fiindcă muzica are puterea de a duce inima aproape de extaz. Muzica ne poate înălța sentimentele spre clipe de extaz. Ea are un efect purificator asupra noastră, așa că este posibil să cădem într-o stare sufletească fericită și înălțătoare, cu o vagă noțiune despre Dumnezeu, închipuidu-ne că ne închinăm lui Dumnezeu când nu facem nimic de felul acesta. În realitate nu facem decât să ne bucurăm de muzică, și atât. Este ceea ce a pus Dumnezeu în noi și ce nici măcar păcatul nu a fost încă în stare să ucidă. Nu cred că există poezie în iad. Nu pot să cred că în mijlocul înfiorătoarei scursuri a lumii morale, va începe cineva să compună metafore și comparații. Nu-mi pot închipui că cineva ar putea începe să cânte în acel loc groaznic pe care-l nimic iad. Nu există poezie și muzică în iad, dar aici ele există din belșug, chiar și în omul nemântuit, deoarece el a fost făcut cândva după chipul lui Dumnezeu. Muzica este rămășița acelui chip care începe să cânte.
Lauda Îți aparține, Doamne, și îngenunchez în fața Ta, ridicându-mi inima în închinare și laudă. Numele Tău să fie lăudat în viața mea azi. În numele lui Isus, amin.
Umblarea mea zilnică – A. W. Tozer
