“Căci Hristos n-a intrat într-un loc de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaș de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să se înfățișeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu.” (Evrei 9:24)
Adorația este starea în care adori: înseamnă să iubim cu toată puterea din noi. Înseamnă a trăi cu frică, minunare și dor. Necazul nostru este că avem inima mare cât lumea, dar obiectivele iubirii noastre sunt mici boabe de mazăre în păstaie. Asta e problema cu oamenii din lume. Dumnezeu le-a hărăzit capacitatea de-a iubi, dar ei nu pot găsi nimic vrednic de dragostea lor. La Hollywood inima sare ca o pasăre beată de pe o creangă pe alta. Sare ici și colo, apoi nu-i mai pasă și în multe cazuri sare până ce el sau ea s-a căsătorit și de 3 sau de 4 ori, de 8 sau de 10 ori, pentru că încearcă să găsească ceva pe care să-l iubească și nu poate găsi nimic vrednic de dragostea sa. Dumnezeu ne-a făcut prea mari pe dinăuntru. El a pus veșnicia în inima noastră; și chiar și omul căzut caută un obiect vrednic de dragostea sa. De aceea sunt îndurerat când văd oameni făcuți după chipul lui Dumnezeu abătuți pe o linie laterală, făcând lucruri stupide, prostești – petrecându-și literalmente viața făcând lucruri nevrednice de ei.
Dumnezeule și Tatăl meu, inima mea tânjește după Tine și nimic înafară de Tine nu-mi va umple inima. Am cunoscut așa o goliciune și apoi Te-am găsit pe Tine; și cum Îți laudă inima mea minunea și măreția prezenței Tale în inima me! Amin.
Umblarea mea zilnică – A. W. Tozer
