Ușa de piatră și lacătul iubirii – Rovena Brînzan

Două zile consecutive din această săptămână, au fost grele pentru mine și pentru sufletul meu. Mi s-au închis două uși, una după alta. Cel mai izbitor, a fost că nu mă așteptam. Mai mult de atât, nu știam că Dumnezeu mă poate întări atât de mult, dat fiind faptul că nu m-am mai confruntat cu o astfel de situație. Rezultatul: am experimentat pentru prima dată, ceea ce a spus apostolul Pavel în Efeseni 4:23- “să vă înnoiți în duhul minții voastre”.

Mă gândeam la liberul arbitru pe care Dumnezeu ni l-a dăruit fiecăruia să îl exercităm. Și într-adevăr libertatea unui om, este unul din cele mai prețioase daruri. Ce rămâne de făcut, decât să iubim ceea ce am primit, și să ne purtăm ca atare. Ne-a pus în față binele și răul, și până la urmă despre bine și rău este vorba de la începutul lumii. Alegem răul, suportăm consecințele, alegem binele – trăim în pace, liniște și bucurie.

Cu toate acestea, au trecut aproape cinci ani de când am decis să Îl aleg pe Dumnezeu, să Îl cunosc, să Îl slujesc, și să înțeleg pe măsură ce timpul trece, cu ajutorul Lui, cum trebuie să mă comport și să mă raportez în viața de zi cu zi.
Însă, privind în urmă, am constatat cu tristețe, că ceea ce doream să aplic în viața mea din punct de vedere spiritual, primau lucrurile formale, dogmatice, doctrinare, versetele strict literare sau scoase din context, chiar dacă le puteam extrapola cu altele.
De obicei, se luau versetele ca atare, se impuneau, se legiferau, înlocuind astfel lucrarea și luând locul Duhului Sfânt, singurul în măsură să dovedească sau să însămânțeze în sufletul omului acea stare de metanoia (schimbarea minții). Și chiar dacă Cuvântul este viu și lucrător, consider că nu are putere în astfel de contexte, la fel cu nu a avut putere, când Hristos a fost ispitit. Degeaba spui:”este scris”, dacă în spate nu se află Dumnezeu. Mai pot adăuga un exemplu, cel al famenului etiopian, care deși citea, nu înțelegea.

Așadar, m-am întrebat, dacă L-am ales pe Dumnezeu, dacă am ales binele, de ce trebuie ca viața unui creștin să fie lipsită de libertate? De ce se consideră că a fi creștin, echivalează cu 99 de “nu” și un singur “da”? Adică Hristos ne-a oferit libertate, dar noi ne dorim să stăm în colivii? Ne dorim astfel, să transmitem celorlalți, că acesta este adevăratul mod de a ne deosebi ca și copii ai Lui?
Am auzit de nenumărate ori expresiile: “trebuie să plătim prețul”, ” trebuie să ne ducem crucea” ,”Dumnezeu a dat boală cuiva ca să se pocăiască”, “a murit fiindcă a picat de la credință”, și pot continua cu exemplele. Atunci cum rămâne cu libertatea? Minte Dumnezeu, sau mint oamenii?

Gândindu-mă la aceste aspecte, mi-am amintit de chemarea pe care Hristos a făcut-o spunând: “Veniți la Mine toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă” Matei 11:28. Concluzia: Hristos nu face o chemare nici sfinților, nici vrednicilor, ci trudiților și împovăraților. Mai mult de atât, oferă odihnă celor ce acceptă chemarea. Și cum este un om odihnit? Este fericit! Un verset mai jos, continuă și spune să luăm jugul Său, pentru că este un jug ușor, și mai ales pentru că este blând și smerit cu inima.
Dar ce însemnă de fapt acest jug? Sub nici o formă a-ți pune pe umeri, sarcina și stigmatul de creștin posomorât. În nici un caz imaginea standard de supus și nevrednic, care să își frământe în permanență mintea, că încă nu este suficient de bun, și că faptele sale sunt mereu prea nesemnificative și neînsemnate pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu.

S-a distorsionat și s-a pus cap de afiș atât de mult luatul jugului, încât într-adevăr s-au împovărat oamenii până la refuz, ca mai apoi mulți să renunțe. Și totuși, cum rămâne cu odihna din versetul de mai sus?…
Luatul jugului lui Hristos, însemnă urmați-Mă pe Mine, fiți ucenicii Mei, învățați de la Mine, urmați școala Mea, căci sunt blând și smerit cu inima. Nu cu faptele demonstrate altora, nu cu tipare sufocante, nu cu reguli stricte de a-L urma…ci cu inima.
Și totuși, de ce doresc cei mai mulți să-și bage sufletul în colivia împovăraților, fără să înțeleagă chemarea? Oare pentru că nu L-au cunoscut pe Hristos cu adevărat?

La tot ceea ce am scris mai sus, evident că rezultă întrebarea: “de ce?” Aș putea să enumăr o sumedenie de cauze, dar poate cu altă ocazie. M-am gândit că ar fi mai oportun să îmi exprim concluzia: la fel cum a concluzionat Hristos în Evanghelia după Marcu 12:30, să Îl iubești pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată mintea ta, și cu toată puterea ta. Iată cea dintâi poruncă, urmată de cea de-a doua: să îți iubești seamănul ca pe tine însuți. Evident că una fără alta, ar fi incomplete. Și tot Hristos, ne spune în Evanghelia după Ioan 13:34-35, că oamenii ne vor recunoaște ca pe ucenici ai Lui, dacă vom avea dragoste unii pentru alții. Rezum concluzia și o definesc într-un singur cuvânt: IUBIRE!

Înainte de a continua, mai vreau să subliniez porunca “ca pe tine însuți”. Deci trebuie să ne iubim și noi pe noi. Cum? În primul rând, să conștientizăm că suntem creați după chipul și asemănarea Lui. După chipul Lui ca fizic, și după asemănarea Sa ca și interior. Știți că Dumnezeu are simțul umorului? Știți că Dumnezeu s-a mâniat, s-a răzgândit, i-a părut rău, s-a bucurat, s-a întristat, s-a înduplecat, etc. Oare toate acestea, nu le numim emoții? (unii le numesc duhuri, din păcate).
Ce înțelegem de aici? Că avem cu toții parte de aceste emoții de-a lungul vieții, însă cel mai important este să nu lăsăm condamnarea să ne pună la pământ, ci atunci când este cazul, să ne cerem iertare și să mergem mai departe. Să ne acceptam așa cum suntem, pentru că așa am fost creați. Să înțelegem că până la urmă, și cea mai mare și mai bună faptă considerată de noi, poate fi o cârpă murdară pentru El.
Dacă prin propriile forțe am fi reușit întotdeauna să fim opusul emoțiilor negative, și consecințelor acestora (să nu mai păcătuim) nici Hristos nu se mai jerfea, și nici mijlocitor nu mai avea pentru cine să fie, la fel cum nici puterea Lui nu se mai arăta în slabiciunile noastre.
Cum ne iubim noi pe noi? Cerând și acordându-ne clemență, cumpărând o haină nouă într-o zi mai puțin bună, plecând o perioadă într-un loc mult dorit…

Iubirea: unicul sentiment ce din punct de vedere creștinesc, îți modelează caracterul inimii, te înnobilează, te ridică pe culmi. Te înrolează în fapte bune, te deosebește în ochii tuturor, și mai ales, te face în sfârșit să atingi standardul lui Dumnezeu cu adevărat. Citeam ieri o maximă, care spunea că dacă nu ar exista iubire, i-ar fi frică de viață… iată cum, toată teologia se reduce la un singur și simplu cuvânt.

Revenind la rândurile inițiale, la cele două uși închise, mi-am dat seama că a fost singurul mod al lui Dumnezeu de a-mi arăta adevărul. Și să le doresc la rândul meu, celor care au trântit ușile, să le descopere Dumnezeu și lor, când consideră El de cuviință, dacă se poate într-un mod mai ușor, ceea ce El mi-a descoperit mie: că fără iubire, totul este goană după vânt…

Rovena Brânzan