“Fiii lui Dumnezeu, dați Domnului, dați Domnului slavă și cinste. Dați Domnului slava cuvenită Numelui Lui! Închinați-vă înaintea Domnului îmbrăcați cu podoabe sfinte!” (Psalmul 29:1-2)
Noi ne-am născut pentru a ne închina. Dacă nu ne închinăm lui Dumnezeu în frumusețea sfințeniei, am rămas fără motivul pentru care ne-am născut. Eu îmbrățișez ideea că închinarea este exeperiența încântătoare, copleșitoare, care smerește, minunată și pe care o putem avea într-o măsură mai mare sau mai mică. Nu este nevoie de o clădire pentru a crea închinarea. Dacă arzi clădirea bisericii până la temelii și alungi toți oamenii, nu ai deranjat deloc închinarea creștină. Împiedică-l pe creștin să între în sanctuarul bisericii și nu i-ai stânjenit câtuși de puțin închinarea. Noi ne purtăm sanctuarul cu noi. Nu-l părăsim niciodată. Nu intrăm într-o clădire pentru ca apoi să începem să ne închinăm. Dacă nu I te închini lui Dumnezeu luni dimineața așa cum I te-ai închinat cu o zi înainte, poate că nu I te închini deloc. Când creștinii își pierd dragostea pentru Dumnezeu, se îmbolnăvesc. Lipsa închinării ca lucru normal, spontan și continuu este semn sigur de boala spirituală. O generație o lasă să dispară puțin; asta afectează generația următoare și pe următoarea, până când nu mai există nicio dorință reală, copleșitoare de închinare la Dumnezeu. Atunci închinarea trebuie să fie creată din exterior, însă aceea nu este niciodată închinare adevărată.
Dumnezeule drag, vin înaintea Ta cu frică și cutremur și ajung să Te cunosc fiindcă Tu tânjești să Te faci cunoscut. Lasă-mă să Te cunosc în frumusețea sfințeniei Tale binecuvântate. Amin.
A. W. Tozer – Umblarea mea zilnică
